Tu m-ai pierdut de mult, din timpuri incomensurabile, care nu se pot revedea nici în calendarele în care păstrăm zilele de naştere, conform tradiţiei olandeze.
Calendare necunoscute mie, până când te-am cunoscut pe tine. Calendare care atârnă pe uşa oricărei toalete din Olanda, da, nu-i o glumă, de la vilele care valorează milioane de euro, până la cel mai modest apartament. Sunt calendare atemporale, deci nu se raportează la ani, ci doar la zilele lunilor pe care un an le cuprinde. Calendare în care fiecare lună februarie conţine 29 de zile, deşi acest fenomen se întâmplă doar o dată la 4 ani. Leapyear… Însă aşa sunt concepute, just in case… Iar mie nu mi-au plăcut niciodată, nu le-am înţeles niciodată adevăratul sens. Eu eram obişnuită cu a nota zilele de naştere într-o agendă, scrisă de mână sau, mai recent, în agenda virtuală a telefonului.
Nu-i vorba de calendare… ci de cum ai început să mă pierzi încet, încet… din clipa când n-ai mai venit cu flori acasă, precum făceai înainte, fără vreun motiv anume. Erai un idol pentru mine, mă mândream cu tine peste tot, în gura mare, mă invidiau prietenele că am aşa o mândreţe de bărbat. Cine mai aduce flori, aşa, din senin, fără vreo aniversare specială? Te adoram, pe atunci. Îţi adoram adoraţia pentru mine şi ţi-o răsplăteam însutit sau înmiit, cu recunoştinţa dragostei şi a devotamentului meu.
Dar florile s-au împuţinat, la fel şi iubirea ta pentru mine. Te-am văzut ofilindu-te pe zi ce trece… te-am văzut devenind rece ca gheaţa faţă de mine, care îţi rămăsesem o făclie roşie, arzând, eu încercând să reaprind pasiunea care ne legase cândva. Au trecut aniversări, notate în acel calendar iluzoriu, noi aveam vreo trei pe an, nu-i aşa? Căsătoria oficială, cea religioasă şi, mai presus de orice, acea zi magnifică în care ne-am iubit pentru prima oară, în secret, fără ştirea nimănui. Aceea devenise, de fapt, adevărata şi cea mai semnificativă aniversare pentru noi. Au trecut toate aceste aniversări neobservate, neamintite, acele zile speciale pe care, de-a lungul anilor, le celebram fie în doi, fie cu prieteni..
S-au ofilit florile neaduse, s-a ofilit dragostea dintre noi, dragoste pe care o credeam eternă.
E în regulă, fosta mea mare dragoste. E bine aşa. Auzeam mereu vorbele înţeleptei filosofii că unde se închide o uşă, se deschide o fereastră. Am citit recent ceva extraordinar: unde se închide o uşă, se poate şi redeschide, că asta e rolul unei uşi. Superb, logic, adevărat!
Doar că, în cazul nostru, s-au ofilit florile şi s-au închis uşile… definitiv.
M-ai pierdut de mult, încet, încet şi eu… am decis la fel, să te pierd…
Priveşte, fosta mea dragoste: Văd o uşă în faţa mea! O voi deschide!
Guest post by Lavender’s Blue
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
