Luminița e o femeie grasă. Pe chipul ei buhăit nu se mai vede nicio urmă care să indice că vreodată, cândva, a fost frumoasă, așa cum pretinde. Dar este o femeie foarte îngrijită. Are puțin peste cincizeci de ani și stă acasă. Nu mai lucrează. Și-a descoperit de curând pasiunea pentru gătit și dorința de a se dedica membrilor familiei ei, compusă dintr-un fiu supraponderal, o fiică vagabonțică (copiii sunt doar ai ei), vreo patru potăi și un concubin curvar. Doar că tot acest tablou de familie, văzut din afară, pare idilic. Toată lumea este căzută în admirație. Toți o văd pe ea ca pe o gospodină desăvârșită. Fiul urmează să plece la studii în străinătate (pe banii grei ai tatălui său, nu pe știință). Fiica e la liceu, o elevă eminentă, spune ea, iar concubinul, pe care îl are în dotare de vreo douăzeci de ani, pare cel mai cuminte și bun om de pe fața pământului. Luminița și Cătălin sunt un cuplu exemplu pentru toți apropriații lor. Iubirea și înțelegerea care domnesc între ei sunt văzute din afară ca alcătuind o feerică poveste cu Feți-Frumoși și zâne.
Luminița stă acasă, dar Cătălin are o slujbă care îl ține mai tot timpul plecat prin țări străine. În timp ce ea gătește, el își face viața cum poate. Și poate. Câștigă bine, arată bine. Noilor cuceriri are grijă să le sublinieze că e necăsătorit. Că și-a pierdut până și speranța că ar mai putea să-și întâlnească jumătatea, până i-ai apărut tu în cale. Luminița nici nu visează în ce culori o zugrăvește el noilor iubite. Cine îl ascultă pe Cătălin îi plânge de milă. Se vaită că Luminița e grasă și balcâză. Că se cutremură seara la gândul să se bage cu ea în același pat. Că e norocos că ea îl crede deja impotent. Când spune asta, zâmbește inocent cu ochișorii lui sclipicioși și de o nuanță nedefinită, între albastru și gri. Se plânge că ea e tâmpită. Că e lașă în toate situațiile de viață și că toată casa lor e un jeg și o cocină, chiar dacă au o menajeră. De mult vrea să scape de ea, dar se simte lipsit de imbold și energie.
Numai că, într-o zi, liniștea de basm a casei lor este scuturată din temelii de un „cutremur”. De evidența faptului că impotentul de Cătălin o înșală. Luminița e fetiță mare. Știe că nu e prima dată. Doar că, până acum, nu a fost niciodată pusă în fața faptului împlinit. De data asta, nenorocita de amantă a făcut publică legătura. Unde crezi? Pe Facebook. Adică, o obligă pe ea… să știe. E oficial. E jale. Știu toți prietenii. Lacrimi. Scandal. El își pune cenușă în cap. Îi plânge la picioare și îi spune: „Mițule, doar știi că numai pe tine te iubesc! Am greșit și eu o dată în douăzeci de ani. Iartă-mă!”. Și ea se face că îl crede și că îl iartă. Tacit, amândoi bagă „rahatul” sub preș. Continuă să pozeze într-o pereche perfectă și spun tuturor, indignați și într-un glas, că pozele de pe Facebook-ul acelei nenorocite sunt făcute în photoshop și că nu e nimic adevărat. Prietenii pun ochii în pământ de rușinea lor. Prietenele se întreabă cum de poate Luminița să-l mai tolereze? Prietenii bărbați o consideră pe Luminița o femeie înțeleaptă. Hmmm. Dar cum niciodată o supărare nu vine singură, la nici un an distanță, se trezește Luminița cu o citație în cutia de scrisori. Cătălin este chemat în judecată, culmea impotenței, pentru paternitate! De data aceasta se pornește un adevărat tzunami. Luminița e furibundă. E umilită. E sufocată de indignare că Botic, cum îl alintă ea pe Cătălin, e impotent numai cu ea, nu și cu alte femei. O jignire mai mare, sincer, mi-e și mie greu să-mi imaginez…
©Michael Klein
Și totuși ea nu concepe să îl lase, dar nici el să plece. De ce nu pleacă el, o să vorbim altădată. O să analizăm cu altă ocazie ce îi ţine pe bărbați alături de femei pe care le înșală permanent.
Întrebarea pe care eu mi-o pun este cum de Luminița nu l-a aruncat în stradă, din casa care este a ei. Cum de mai poate să doarmă cu el între aceiași patru pereți și să-i mai pună de mâncare în farfurie? Cum de mai poate ea să stea la masă cu el și cu prietenii lor și să pozeze în porumbei? Am încercat să găsesc în mintea mea răspunsuri. Am găsit doar presupuneri. Eu cred, nu emit convingeri, cred că femeile care acceptă această variantă sunt disperate că nu vor mai găsi un alt „colocatar”. Cred că se consideră nedemne de a fi iubite. Cred că au o dependență față de „călăul” lor, demnă de manualul de psihologie. Mai cred că au un orgoliu atât de exacerbat, încât le interesează cum le văd ceilalți viața şi nu suferința lor interioară. Cred că încăpățânarea de a nu da drumul partenerului este mai mult o formă de pedepsire a acestuia. Cred că este o formă de răzbunare pe femeia cu care a fost înșelată. În felul acesta crezând că-i demonstrează nesimțitei că el tot la ciorba ei se întoarce. Luminița consideră că – „atâta timp cât se întoarce acasă, înseamnă că tot pe mine mă iubește”. Despre ce fel de iubire o fi vorba? Nu pot să nu mă întreb, dacă se minte singură sau încearcă disperat să se auto-convingă? Mi-e milă de Luminița. Mi-e milă de umilința și de iluzia în care face eforturi să trăiască. De teatrul „provincial” pe care îl joacă de-a surda. Degeaba poartă ceasuri scumpe. Degeaba se plimbă în Mercedes, dacă seara se strecoară în așternut lângă Cătălin care se preface că doarme. Îi e frică să nu atenteze Luminița la pudoarea lui.
*Numele personajelor sunt fictive. Orice asemănare cu vreo realitate este pur întâmplătoare.
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
