Vai! Eşti pe Facebook!? Facebook va afla totul despre tine! Şi nu că află Fb, dar, prin el, află SRI, SIE, CIA, Mossad, află toate marile multinaţionale care vânează date personale, află masoneria, Bones & Skulls, Grupul Bilderberg, Trilaterala, Comisia de Politică Externă, Illuminați, află toţi!
Şi nu numai de pe Facebook!! De pe Twitter, de pe Linkedin, de pe Messenger şi ICQ, ca să nu mai vorbim despre telefonul mobil!!! Un adevărat cal troian, pe care ţi-l bagi de bună voie în casă şi-n viaţă, şi-n maşină, şi-n pat, şi-n toaletă, dacă obişnuieşti să vorbeşti de pe budă sau din cadă, sau din jacuzzi.
Te citesc şi te ascultă toţi, te notează, te bifează, te cataloghează, te-nregistrează audio şi video, chiar dacă e aparatul închis, chiar dacă e descărcat, chiar dacă nu mai are alimentare deloc, chiar dacă-i stricat, chiar dacă l-ai aruncat sau l-ai vândut sau l-ai pierdut sau ţi-a fost furat. Păi crezi că hoţul vrea să dea telefon de pe aparatul tău?! Nu, nene, ţi l-a furat ca să-ţi ia datele din el!!
E groasă rău. Şi asta în ciuda nenumăratelor avertismente care curg din toate părţile, oamenii nu iau lucrurile astea în serios, sunt neglijenţi şi superficiali, şi manfişişti. Am auzit că sunt unii care folosesc aceeaşi parolă la toate conturile de Internet şi site-urile de cumpărături!!!
Chiar nu-şi dau seama că Ăia atât aşteaptă, ca să afle mai uşor?!
Să afle ce?
În comentariile la articolul meu, ”Virtuţile Facebookului” de pe Contributors, am întâlnit două atitudini înrudite, care rezumă destul de bine principalele angoase faţă de globalizarea comunicării.
Prima vizează banii:
”Nu am avut si nu voi avea niciodată un cont Facebook. Mai sunt si alte produse si servicii gratuite ale altor companii (Yahoo, Google, Twitter, Instagram si toate celelalte) pe care le ocolesc cu mare grijă – chiar dacă, în prezent, serviciile gratuite fac legea în internet – pentru că stau și mă întreb ce model de afaceri e acela care implică atragerea oamenilor în utilizarea unor aplicații pe care cineva le oferă în mod gratuit? Cine acoperă cheltuielile? De unde vin banii, totuși? (…) Orice faci prin intermediul unui serviciu gratuit, scapă controlului tău imediat și permanent (de parcă atunci când plăteşti ai controlul! – n.TCZ). Aceste companii monetizează viața ta și viețile familiei tale, și ale prietenilor tăi. Tu ești marfă, iar ei te vor vinde oricui va plăti.”
De unde vin banii, se ştie: din publicitate. Dacă nu directă, atunci indirectă. Cât despre ”marfă”, dincolo de credinţa noastră intimă că suntem extrem de valoroşi, se ridică, rece şi indiferentă, întrebarea elementară: prin ce?
a. Prin datele de contact – ale noastre şi ale prietenilor noştri. Numele, adresa de mail, ID-ul, numărul de telefon (trec peste numeroasele şi pe scară largă folositele posibilităţi de anonimizare). ”Hoţii”, respectiv prezumtivii cumpărători, îşi pot construi baze de date. Cu care ce să facă? Cercetări şi studii sociometrice? Să fie sănătoşi, cu ce ne afectează personal? Să alimenteze call-center-uri? Aici pare că am pus degetul pe rană. Dar rana nu există. Mai exact, depinde numai de tine dacă te afectează în vreun fel. Eu, unul, nu deschid niciodată niciun mail venit din partea unei persoane (fizice sau juridice) cu care nu mă aflu în relaţie. În plus, cu un simplu click pe butonul „Spam”, scap de ea pentru totdeauna.
Iar la telefon, de îndată ce aud cuvintele ”Numele meu este… Vă sun din partea…”, rostesc limpede şi fără să ridic vocea: ”N-am bani”. E arhisuficient. Nu e nevoie să-nchid repede, închid ei!
A! Dacă ţi-e teamă că nu vei rezista tentaţiei unei super-mega-ultra-oferte sau a unui „cadou extraordinar”, dacă te ştii chilipirgiu, atunci, mă rog…
b. Informaţii privind unele preferinţe ale noastre. Aşa, şi? Ce fac cu ele? Îşi rafinează ofertele, pe care ai deplina libertate să le ignori en gros. Oricum, majoritatea preferinţelor exprimate sau măcar sugerate de mine, vreodată, pe Internet sunt din zona culturii – şi zău dacă am primit vreo mega-ofertă de la un teatru sau o filarmonică…
c. Secretele… Ce secrete aveţi de apărat, dragii mei? Furnizează cineva pe mail date militare? Postează pe Fb poze cu dispunerea unităţilor de artilerie grea? Scrie pe Twitter datele financiare ale companiei la care lucrează? Despre ce vorbim?
A! Discută pe cale electronică despre o şpagă luată sau dată, despre măsluirea unei cercetări, despre o infracţiune de orice fel? Atunci foarte bine dacă informaţiile astea ajung la autorităţi!
A doua atitudine este cea a groazei faţă de expunerea publică:
”Utilizatorii instrumentului (gratuit!) Facebook ar trebui întrebați dacă ar accepta să locuiască într-o casă cu toți pereții din sticlă transparentă, primită gratuit. În afară de exhibiționiști, de oamenii străzii și, poate, de unii bătrâni de prin aziluri (!? – n. Tudor Călin Zarojanu), nu cred că s-ar găsi mulți amatori.
Și, totuși, cei care controlează bazele de date ale companiei Facebook pot să afle despre fiecare utilizator, din sutele de milioane de ”clienți Facebook satisfăcuți”, incomparabil mai mult decât s-ar putea afla despre locatarul unei case transparente, stând pe un scăunel și uitându-se prin pereți 24/7.”
Afirmaţia este pur şi simplu halucinantă. Comparaţia cu casa de sticlă este nu o exagerare, ci o aiureală: nimeni nu-şi face nevoile pe Fb, nu-şi schimbă chiloţii, nu face dragoste, nu-şi taie unghiile, nu spală vasele – nu face 99% dintre lucrurile pe care le face acasă. Şi, oricum, ceea ce facem public, este pentru că vrem s-o facem. Nu AFLĂ Fb, printr-un soft de ultimă generaţie şi aparatură hi-tech, îi spunem noi în mod deschis şi asumat. De ce o facem – asta este altă discuţie; esenţial este însă că nu ni se-ntâmplă ceva ce nu vrem să ni se-ntâmple (şi fără să ne prindem că se-ntâmplă!).
Dacă aş fi răutăcios – noroc că nu sunt – aş putea crede că Înspăimântaţii au o viaţă atât de săracă, încât, când văd că a postat cineva o poză cu pisica, una cu omleta de la micul-dejun şi trei propoziţii despre cum i s-a părut meciul de fotbal, consideră că respectivul a dat tot din casă…
Părerea mea – pentru care sunt pregătit să suport previzibilele consecinţe – este că obsesia conspiraţionistă faţă de răii care ne fură datele, este alimentată de mici probleme de personalitate precum orgoliul (cum să nu fie interesate marile corporaţii de secretele mele?!), timiditatea (cum să-mi pun poza pe net, cine ştie ce comentarii răutăcioase o să fie?!) şi/sau frustrarea (cum să aibă dreptate ăia care râd ca proştii unii de glumele altora?!).
Ţin neapărat să închei cu precizarea că fiecare este liber să facă exact aşa cum crede că e mai bine pentru el. Pentru el – subliniez. Ar fi minunat însă, dacă ar renunţa să livreze lumii grave semnale de alarmă, concluzii fatale şi sentinţe irefutabile. Irefutabilitatea e doar la un pas distanţă de ridicol.
Citiţi şi
Avem prea mulți arici și prea puține vulpi
Ce înseamnă să te simți copleșit
Andropauza (menopauza masculină)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
