“The greatest challenge for most of us is believing that we are worthy now; right this minute.”, zice Brene Brown, cercetătoarea care a făcut înconjurul lumii cu discursul despre puterea vulnerabilităţii. La mine, amânările sunt:
– O să mă consider valoroasă după ce slăbesc 20 de kilograme.
– O să mă consider valoroasă când le fac pe toate şi arăt ca şi cum nici măcar nu mă străduiesc
– O să mă consider valoroasă atunci când părinţii mei vor fi mulţumiţi de ceea ce fac / sunt.
În fotografia din 2008 aveam 70 de kg, în cea din 2018 aveam 47 și un pic (probabil mai puțin decât în clasa a IX-a).
Am crescut auzind că am picioare strâmbe, că nu pot purta fustă scurtă, că sunt grăsuță și că ce bine arată cei mai slabi din jur. În același timp, singura laudă constantă era “uite-o ce cuminte e! mănâncă tot din farfurie!”.
Citește și Dacă-l iubești, nu-l îngrășa!
(N.red: peste 25% dintre copiii români sunt supraponderali, adică aproximativ 1,1 milioane de copii cu vârsta între 0 și 19 ani)
Am ținut prima “dietă” la 19 ani, că mă duceam la mare cu primul meu iubit și mă consideram grasă la 55 de kg. Am slăbit până la 50 și apoi, într-un an de facultate, job și stres constant, am ajuns la 60. Mă vedeam obeză.
La 75 de kg (în 2009 – anul 5 de facultate și încă vreo doi ani după) nu mă mai uitam în oglindă și nici în ochii celor din jur. Mai întâi am acceptat că nu mă mai încape nicio haină şi mi-am luat două perechi de pantaloni pentru noile dimensiuni. Apoi am avut vreo doi ani în care am mers la înot (de două ori pe săptămână), la o sală de căţărare, am alergat în parc şi am folosit bicicleta cât de mult posibil. Nu mai mâncam pâine şi nici după ora 18.30 şi mă cântăream în fiecare luni dimineaţa, notând rezultatul pe uşa de la şifonier.
Cu tot acest efort, în 2011 ajunsesem la 64 de kg. Imaginea despre mine cea grasă nu s-a schimbat, chiar dacă hainele le schimbasem.
În 2017, am rămas însărcinată şi părea că mă simt bine şi că am depăşit povestea cu kilogramele. Am mâncat cât de cât sănătos (mai multe fructe, puţine dulciuri) şi am ajuns la 70 de kg înainte să nasc. Doar că la vreo 8 luni după ce am născut, cu depresie post-natală și mult stress, am realizat că renunțasem la mâncare. Fotografia cu mine scheletică mi-a ridicat un semn de întrebare micuț. Nutriționistul la care m-am dus mi-a dat singura lecție de nutriție din toată viața mea de om gras și m-a trimis la psihiatru. Aveam 47 de kg, alăptam și, conform spuselor lui, n-aș fi dus nici o viroză.
Am încercat câteva luni procesul invers: să mă ţin de un program de masă cu cinci mese pe zi, cu un aport de calorii potrivit şi să mă îngraş. Mi-a fost din nou extrem de greu să îmi accept propria imagine şi să pun câteva kilograme, dar de data aceasta aveam sprijinul unui psiholog şi al familiei.
Long story short: dacă puteți, modelați pentru copiii voștri o relație sănătoasă cu mâncarea și cu propriul corp. Nu faceți glumițe cu mâncare și oameni schijă vs. boflei. E foarte greu și să te îngrași, e foarte greu să nu te vezi demn de iubire acum.
“Worthy now.
Not if.
Not when.
We are worthy of love and belonging now.
Right this minute.
As is.”, Brene Brown
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Ce să fac ca să slăbesc? Ce să mănânc? Dă-mi o listă!” Iată lista doctorului Adrian Copcea
Enzime digestive vs. probiotice: care sunt diferențele?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
