Au fost și vor mai veni vremuri în care părinți mor, prieteni pleacă în drumul lor, frați de sânge sau de mamă se îndepărtează brutal sau, dimpotrivă, pe nesimțite, iubiți ori soți divorțează, mor, abandonează ori pleacă la luptă cu dușmani nevăzuți și neștiuți de nimeni în afară de ei înșiși, oameni alături de care te vedeai stând la plajă bătrân și scofâlcit, râzând cu toți mușchii atrofiați de ani și amintiri comune…bucăți din tine, cu care credeai că vei îmbătrani, se descărnează și o iau în altă direcție și… te trezești despuiat. Despuiat de oamenii dragi. Handicapat. Înconjurat de mulțimi, dar singur. Al nimănui. Suspendat între cer și pământ. Nici acolo, nici acolo.
Gol. Pe afară și pe dinăuntru. Ca o pungă de mega image căreia i-ai golit conținutul și-ai pus-o în punga cu pungi, ca să o folosești pentru coșul de gunoi sau pentru transportul cofrajelor cu ouă de țară de la bunici. Și dai să afli de ce, ca un copil care abia a descoperit întrebarea și își terorizează părinții de dimineață până seara. Doar că acum te terorizezi singur, ca prostul, că n-are altcineva cine să-ți dea răspunsurile, chiar dacă ți le dă. Chiar și-așa, habar n-ai dacă sunt cele corecte. Te-apuci să dai interpretări, să analizezi pe toate părțile până îți ies peri albi, te iei la bani mărunți că poate puteai să faci altfel, că ai greșit acolo, ba dincolo, te simți vinovat, suferi, învinovățești, te revolți, dai să-ți spui că e vreo lecție de învățat (că tot e trendul cu lecțiile), încerci să te-mpaci cu ideea, să accepți. Ce să accepți, bre? Că n-are niciun sens! Nu accept nimic! Dar mă supun. Da, n-are niciun sens, decât acela pe care vrei tu să-l dai, ăla cu care poți să te-mpaci la o adică și care te-ajută să “float your boat”.
Dar, dacă ești norocos, undeva, cândva, o să se facă un click în toată singurătatea asta plină de întrebări și o să-ți dai seama că nu ești mai singur decât atunci când erau lângă tine. Ești la fel de singur ca întotdeauna. Poți să-ți pipăi corpul și să te convingi, dacă nu mă crezi, că ești doar unul, nu ai pe nimeni atașat de corpul tău (până și un copil e atașat doar 9 luni). Ești la fel de singur cum ai fost și când te-ai născut și când ai mers la școală într-o mare de necunoscuți și când ai urcat pe scenă mort de frică și când ai să mori ai să fii tot singur. Și că, pentru niște perioade, alți oameni, la fel de singuri ca și tine, au ales să te-nsoțească și tu ai ales să te-nsoțești cu ei, păcălind un pic viața și pe voi înșivă că nu sunteți ai nimănui în misterioasa chestie care se cheamă viață.
Și-abia atunci o să-ți dai seama că, deși pare extrem de nedrept că acești oameni, pe care i-ai simțit ca fiind bucăți din tine, nu mai sunt lângă tine acum, totuși viața ți i-a dăruit să mergeți împreună o bucată de drum. Viața ți i-a dăruit! Sau Dumnezeu, Universul… cum vrei tu să-i spui. Și-abia în momentul ăla o să știi că nu ești singur. Nu mai ești cu ei, ești de unul singur întotdeauna, dar nu ești singur. Dacă în toată singurătatea asta de viață, cineva sau ceva, ți-a adus alături, măcar pentru o vreme, oameni buni care ți-au umplut sufletul așa, fii recunoscător că au fost, în loc să fii furios că nu mai sunt. Și nu, nu trebuie să accepți nimic, ci dacă poți, doar să lași ușa întredeschisă, căci fiecare are drumul lui și poate ai norocul să mai treacă al lor prin curtea ta sau invers.
Și dacă nu, e bine și-așa!
Guest post by Georgiana
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
