Detest sentimentul acela că n-am înțeles nimic. Senzația aceea că m-am ascultat doar pe mine, că m-am auzit doar pe mine, că am privit imaginile acelea inexistente create doar de mine, că am ignorant totul cu bună știință, dintr-o nevoie de apartenență la ceva și umplere cu ceva, că am ignorat cu bună știință imaginea reală, sunetele și vocea sau tocmai absența vocii, absența literelor, sentimental acela de refuz și starea de apartenență la refuz.
Iau o cămașă albastru deschis și o altă cămașă cu triunghirui fine, iau fierul de călcat și torturez materialul acela fin până totul devine perfect și plat, și cămășile și cearşaful gri și miroase a proaspăt-spălat-proaspăt-călcat și mă las purtată de non-apartenența la ceva, sentimentul acela de detașare de tot și de toate și calc, și calc, și calc până se face ora de închidere la călcat și atunci îmi spun că aș vrea să vină ora smulsului, dar ora smulsului nu vine, nu încă, e abia luni și lunea doare. Las să picure, și picură, și scot fierul de călcat din priză, și-mi spun că e așa de bine să picure și să nu mai aparțin, să-mi dau seama că n-am aparținut deloc, că mi s-a părut doar că am aparținut când, de fapt, nu aparținusem deloc, de ce aș aparține, în definitiv e atât de bine și de liber să-mi aparțin numai mie, că mă ascultasem doar pe mine, mă auzisem doar pe mine, îmi creasem o imagine roză cu buline verzi în care învățasem să sper, să caut, să aștept să plesnească rozul ăla idiot și să rămână verdele. Dar rozul nu plesnise și verdele rămăsese doar buline și imaginea aceea deformată de atâta roz devenise în timp de-un patetic strigător la cer, și cerul devenise gri, și începuse să picure, și era atât de bine să picure, să calc și să picure, să se mărească factura la curent de atâta călcat și factura la apa de atâta picurat. Şi să nu-mi pese.
Undeva, un fir de iarbă dă să cadă și-i doresc numai bine, cădere lină și aterizare ușoară, în definitiv va crește altul la loc, mai verde și mai rezistent la privire, la cădere, la smulgere, și, privindu-l căzând, îmi dau seama că detest sentimentul acela de cădere, și sentimentul acela de rupere, și sentimentul acela de neînțelegere, de lungime de undă diferită, complet aiurea în tramvai și totuși mă agăţ de fir și încerc să nu cad și continui să calc până se termină curentul și să picur, până începe ploaia.
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Din doi ca tine aş scoate unul bun. Poate ăla stă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
