Și, iată o nouă primăvară mi se arată la geamul bucătăriei mele. Cu tot ce presupune ea, verde, ploaie, vânt, flori și miros de renaștere.
E a doua sau a treia primăvară în care îți scriu ca să mă regăsesc pe mine. Am crezut eu, mereu, că acolo, în tine, găsesc punctul ce îmi va susține până la capăt axa timpului meu. Nu te-am căutat niciodată în viața noastră de dinainte, nu ți-am spus niciodată că tu ai fi un punct din dreapta mea infinită, chiar cel care o definește. Cum aș fi putut să îți spun ție, când nici mie nu mi-am spus-o atunci? Cum aș fi putut vreodată recunoaște că nu sunt un model de perfecțiune, un model de femeie la locul ei, o doamnă?!
Dacă aș fi fost atunci o bucățică din ceea ce sunt azi, curajul să mă văd și să te caut ar fi dat viață infinitului meu. Dar așa mi-a rămas încă o lecție tristă din care încă mai învăț cu greu, pentru că nici eu, nici tu, nu le putem explica. Eu, pentru că mă agăț în continuare de un colț de cer al altor primăveri trecute, tu, pentru că nici măcar nu știi și nici nu ai putea explica ce nu poate fi explicat rațional. Și mai ales pentru că ești omul cel mai corect, pe care îl cunosc, omul cel față de care am vrut să fiu cea mai bună, cea mai corectă.
Se spune că marile renunțări creează opere. Mie ce îmi rămâne să descopăr?
Să mă descopăr pe mine copil, mereu gata de perfecțiune, mereu cu cea mai mare notă, cu hainele cele mai călcate și pantofiorii cei mai strălucitori?
Să mă descopăr pe mine adolescentă, timidă și stresată că nu se poate ridica la nivelul așteptărilor celor din jur? Cu ochi mari, păr lung și bine pieptănat, pentru că altfel ar fi părut dezordonată?
Să mă descopăr pe mine femeie, atât de frumoasă cât și-a permis să se privească în oglindă, ca nu cumva să creadă ceilalți că este una disponibilă? Și uite așa a uitat să fie disponibilă pentru ea.
A uitat să mai iubească, a uitat să zâmbească, dintr-o teamă teribilă de a nu fi privită altfel… Te iubeam în tăcere, în aceeași tăcere în care eu mă scurg acum.
Mads Mikkelsen și Anna Mouglalis în “Coco Chanel & Igor Stravinsky” regia Jan Kounen, 2009
Te-am întâlnit pe tine, cu tăcerea și zbaterea ta infinită, erai ca un alt eu al meu, un eu într-o oglindă care nu spune nimic, pentru că nu există nimic.
Te-am văzut la fel ca pe mine, iar atunci m-am văzut, în sfârșit și eu. Mai exista cineva ca mine… Cu lucruri multe de făcut, cu totul aranjat, cu aceleași compulsii și obsesii de a face, de a nu greși, de a da totul…
Dar au trecut acele primăveri, iar acum din bucătăria mea privesc a doua sau a treia primăvară, în care totul pare încremenit în frumusețea lui nefirească, primăvară în care nu mai am în cine să mă mai văd, să știu că mai există cineva care aleargă după perfecțiune, după lucruri făcute până la capăt, cu propriul sacrificiu! Dar, în același timp, atât de diferit! Egal și diferit, dar în matematică nu se poate.
Pentru că eu visez, tu gândești, ca într-o oglindă a realității infinite.
Guest post by Anonimă
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
