I-am lăsat la birou un bilet. Adresa hotelului în care m-am cazat, cartela de la cameră și un mesaj foarte scurt: „Te aștept”. Deși am fost tentată să nu-l semnez, m-am gândit că fie nu va veni, fie, de va veni, voi crede că ar fi răspuns oricărei tentații. Și acum nu vreau să știu asta. L-am semnat.
Dacă am emoții? O, nu… nu am emoții. Sunt alcătuită din toate emoțiile existente, tranșate, încălecate, amestecate. Îmi ies prin piele, mi se scurg indiscret pe sub haine și pe unde trec sapă mai adânc decât acidul. Sunt în preajma unui atac de panică și simt nevoia să-mi amintesc mereu să respir, căci altfel risc să mă sufoc și să mor neîmpăcată.
Încerc să mă gândesc, să nu mai simt așteptarea atât de pregnant. Să nu mă mai las pătrunsă de senzația asta atât de dulce și dureroasă în același timp, uneori mai intensă decât realitatea întâlnirii înseși. Dar nu și acum…
Să mă gândesc… cum am ajuns oare aici?
Nu mai știu de ce ne-am despărțit. Că am fost eu, că a fost el, mintea mea refuză să-mi aducă din arhivă orice informație. Probabil că, din perspectiva prezentului este, oricum, irelevantă. Cert este că în urmă cu zece ani am plecat în alt oraș. Apoi m-am măritat. Am divorțat și m-am măritat iar. Prima dată, din disperarea singurătății, a doua oară, convinsă că mi-am găsit fericirea. Aiurea, jinduiam după ceva ce am avut și nu mai găseam. Știți cum se zice că, de fapt, iubim cu adevărat doar o singură dată? Ei, problema mea era că începusem să descopăr asta. Iar „fericirea” proaspăt găsită nu era, de fapt, acea unică iubire. Am căzut în depresie. Am început să mănânc necontrolat. Am încercat să astup cu mâncare golul din suflet. Nu am reușit. În schimb, am reușit să mă îngraș peste măsură.
Mă uram. Și mâncam. Plângeam. Și mâncam. A fost îngrozitor. Soțul meu și-a dat seama ce se întâmplă cu mine și s-a simțit extrem de umilit. Și eu, extrem de vinovată. Am încercat să dreg busuiocul. Am apelat la diete, la cure, la cele mai performante aparate pentru slăbit. Și am reuși, treptat, cu o voință așa cum nu credeam că mai am, să revin la forma mea dintotdeauna. Atunci am descoperit și ce minuni poate face pentru o femeie ca mine, trecută de ceva timp de 30 de ani, un aparat profesional pentru masaj. Dar toate astea au fost posibile doar pentru că înțelesesem, de fapt, că trebuie să-l caut… Mi-eram datoare.
Între timp, s-a destrămat și a doua căsnicie. Eu abia am băgat de seamă. Nici nu știu când am semnat actele la notar și am redevenit o femeie liberă. Dar știu care mi-a fost primul gând. Eram pregătită să mă întâlnesc cu destinul și să-l iau de guler. Să înțeleg dacă viața asta este despre împlinire sau doar despre suferință.
Nu am avut curajul (și cred că nici nu am vrut) să-l caut, pur și simplu. Să-i spun că sunt în oraș și să-l invit la o… cafea. Ca să vorbim. Nu, nu, nu aveam nici timp și nici nevoie de vorbe.
Iar acum… acum aștept fără să știu dacă i-a parvenit bietul sau dacă va vrea sau va putea să vină. Așteptându-l, sunt tot mai convinsă că întreaga mea viață și toți anii strânși între noi, l-am iubit cu pasiune, deși nu am avut curajul mult timp să o recunosc…
Dar nu mai e timp de gânduri. Aud clanța și ușa camerei deschizându-se. Mă întorc.
A venit… Intră și rămâne în ușă, fără să zică nimic. Ne privim, fascinați. Muți. Alții, dar aceiași. Imaginea prezentului moare. Ne privim fascinați cu ochii de acum zece ani. Dă să deschidă gura – aducându-și, probabil, aminte că nici măcar nu a salutat -, dar duc degetul la buze și îi fac semn să tacă. Fără cuvinte, doar noi. Înțelege și se apropie…
…restul e tăcere.
Citiţi şi
De ce să alegi un hotel situat lângă aeroport?
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
