Ei, și dacă tot trecu și Valentine’s Day, duios, pe lângă noi, ia să-mi sumetec mânecuțele și să-mi dau și eu cu părerea despre simbolul întruchipat. În primul rând, trebuie să recunosc faptul că, cel puțin pe mine, zilele astea festive (dar, mai ales, festiviste), nu mă prea scot din felul meu lăuntric de a fi. Adică, de ce-ar fi musai să mă port cu totul și cu totul altfel decât am învățat să mă comport și m-am tot străduit să fiu timp de zeci de ani, numai ca să fiu „altfel” într-o anumită zi din an, în care, mai ales din motive comerciale, toată lumea tropăie, cumpără și „dansează”, de dragul unui simbol care – să avem rezon – nu ține decât o zi, chiar dacă se tot repetă în fiecare an, cu aceeași precizie calendaristică? Nu aduc aici în discuție nici faptul că ar fi o sărbătoare „de import”, rimând mai degrabă cu N.A.T.O. decât cu „Miorița” și nici nu am de gând să arbitrez meciul Dragobete vs. Valentine’s Day, nefiind vreun habotnic de felul meu. Însă de ce nu am fi noi înșine, în fiecare zi? – mă întreb și eu. Mă rog, recunosc, ăsta nu este decât un punct de vedere personal, nu îl impun și nici nu încerc să-l vâr pe gât, precum un șomoiog îmbibat cu albastrul de metil, nimănui.
Însă acum am să-mi ies puțintel din piele și o să încerc să vorbesc despre o categorie de oameni pe care o cunosc mai binișor – iar aici mă voi referi, strict, la creatori. Fiindcă – nu-i așa? – nu ne putem pricepe chiar la toate lucrurile dimprejurul nostru și cu atât mai puțin la oameni, dar, numai la câte o categorie, s-ar mai putea întâmpla să izbutim… Pentru că sunt categorii la care numai doctorii se pricep, o alta, la care se dovedesc a fi grozav de bine dotați mecanicii auto, ca să nu mai vorbim de cititorii în stele, zodii și alte chestii îndeobște invizibile sau de ghicitoarele în palmă, zaț de cafea sau bobi, care par a se pricepe la cam toate categoriile, grămadă, mai ales când le ușurează portofelele, de parcă i-ar durea…
Dar să ne reîntoarcem la ziua și la simbolul ei care ne cam puseră pe drumuri și pe scărpinat în cap. Deci: Valentine’s Day –, adică, Ziua Îndrăgostiților. Bun. De ce însă or fi trebuind ei, sărmanii îndrăgostiți, să își serbeze dragostea lor numai o singură zi din an și încă demonstrativ, asta e o rațiune care îmi cam scapă, cu atât mai mult cu cât dragostea, iubirea (în sensul ei cel mai larg), ar trebui să fie o constantă a spiritului uman de zi cu zi – și sper să nu șochez și nici să scandalizez pe nimeni cu spunerea asta. Desigur, mai există și accidente genetice, istoria a tot înregistrat și înregistrează în continuare traiectoriile existențiale ale unor indivizi ale căror spirite numai cu iubirea nu s-au prea ocupat, însă acolo este vorba doar de cazuri izolate, de excepții ale speței umane, fiindcă firul generic conducător al manifestărilor general omenești ne duce într-o altă direcție în care, așa cum am spus, dragostea este (sau ar cam trebui să fie) mereu prezentă. Dacă mai luăm în calcul și binomul iubire – vârstă, lucrurile se complică și mai rău dar, paradoxal, se și simplifică, totodată, pentru că sintagma „vârsta iubirii” nu a apărut ea chiar așa, aiurea, pe zăpadă. În principiu, ea desemnează „vârstele mlădii”, tinere, ale omului. Dar, care tinerețe”?, ar fi întrebarea –, pentru că aici nu este vorba de tinerețea biologică, ci de cea spirituală. Practic, dacă ar avea grijă de spiritul și de trupul lui, oricare om ar putea muri „tânăr”, la 60, 70, 80, 90… 100 de ani, după cum, la fel de bine, ar putea fi apt pentru pensionare și la 17, 18, 19, 20 de ani.
Despre cum reacționează și cum poate fi receptat creatorul vizavi de acest reper – iubirea –, ăsta este lucrul despre care am intenționat și am să încerc să vă spun câteva lucruri, că tot trecu și vijelioasa de Valentine’s Day. Creatorii, indiferent de domeniile în care activează (fie ele muzică, arte plastice, filmografie, literatură sau altele) au totuși un numitor comun, având în vedere raportarea lor la acest sentiment. Și anume, perioadele bune, de maximă putere creatoare (spargerea vechilor tipare, reașezarea, reinventarea, modernitatea și acuitatea actualității) operelor fiecăruia dintre ei, în parte, se pot constata și observa imediat, fiind în strânsă legătură cu iubirea al cărui emitor este autorul însuși. Odată ce nu mai are iubire de comunicat înconjurătorului, creatorul se surpă înăuntrul lui și încetează a mai fi maestru. „Plafonare”, „autopastișare”, „bătrânețe”, „decadență” – sunt numai câteva dintre „parafele” critice care îl vor urma, din clipa în care s-a „uscat” de iubire.
Pentru că starea naturală a unui adevărat creator este să iubească.
Citiţi şi
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Țara în care nu te poți compromite
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
