“După 45 de ani, după 50 și un pic, vin la terapie înfrânții. Le-a murit un părinte, a devenit dement celălalt, li s-a prăbușit căsnicia, copilul li se taie, se droghează, fuge de acasă sau nu își mai vorbesc, soțul pleacă după 20 și ani și în urma lui rămâne o femeie care simte că toată viața ei a fost o minciună, soția rupe brusc relația și le interzice copiilor să își mai vadă tatăl, au o meserie care îi umilește și care nu se ridică nici pe departe la înălțimea înzestrărilor lor, copiii lor tineri adulți locuiesc cu ei într-o apartament micuț, au datorii, sunt singuri și îi paște bătrânețea, cine o să le mai mângâie pielea moale și creponată, căsnicia lor e un câmp de luptă, dar rămân împreună de dragul copilului care se joacă ore întregi pe calculator, închis în camera lui, nu mai dorm împreună de ani de zile, consumă parcă prea multe pahare de vin, se ceartă parcă prea mult cu sora, cu fratele, cu părinții, nu se înțeleg cu superiorii, și-au pierdut joburile, se simt marginalizați, nu mai au nicio tragere de inimă să își facă datoria. Sunt deziluzionați și plini de amărăciune. Sunt toți oameni în toată firea, obosiți, speriați, dezorientați sau prăbușiți în viața care nu le-a ieșit deloc așa cum plănuiau.
Carlos Chavarría
La 30 și un pic (ca să nu mai zic la 20 și) vine la terapie tinerețea care sclipește de elan și așteptări. Oamenii ăștia tineri sunt alcătuiți numai din aspirații și căutări. Nu fac compromisuri. Au toată viața înainte. Sunt invincibili. Și așa și trebuie să fie.
Înfrânții, însă, au o greutate care nu poate fi egalată de prospețime, de elan, de dezinvoltură.
Felul în care au încercat să se descurce, să reușească, să își iubească copiii, soții, părinții, frații (și au dat greș), să ocrotească, să își facă o viață mai bună, felul în care au fost răniți, dezamăgiți, înnebuniți, pedepsiți, tratați nedrept, înțeleși greșit, respinși, detestați, otrăviți cu reproșuri, le dă o consistență și o valoare care e greu de exprimat în cuvinte.
Toți oamenii ăștia trezesc în mine neobișnuit de multă înțelegere și afecțiune. Îi privesc și îi ascult și, în lumina unei sclipiri a ochilor, a unui râs spontan sau a unui gest aparte, mi se arată brusc și însuflețitor câtă tărie, soliditate și fermitate există în adulții care se numesc pe sine învinși.
Aș vrea să știe că sunt neverosimil de atrăgători. 🙂 Că mi i-aș lua oricând de tovarăși și coechipieri în călătoria spre capătul lumii, unde am întemeia împreună un sat mic și cochet ca să trăim – și acolo, ca și aici – învinși și totodată răsplătiți de surprinzătoarea, teribila și neînduplecata asta de viață.”
Psiholog clinician Andrada Ilișan
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Țara în care nu te poți compromite
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
