L-am cunoscut la un chef „de ingineri”, eu singura profesoară pe-acolo, profă de chimie, deci singura profesoară… cred. Erau de la „Ape”, inginerii cheflii, eu verișoară primară cu nevasta unui Apist. Zice vară-mea:
-Dia, ești divorțată de patru ani, ce stai în casă ca tâmpita, hai ieși! Că așa n-o să-ți bată la ușă nici un Făt Frumos.
Chiar așa. Avea dreptate fata, eu stăteam acasă de lene, de moleșeală, nicidecum de nefericire cronică. Citeam mult. De fapt detest chimia. Plus că nu-mi imaginam că la chefuri agăți bărbați. Acolo, ca la nunți, cam vin toți doi câte doi. Iar faza cu „hai să-ți prezint… ca să-ți unești singurătatea”, mă ucide. Oh. Așa cum sunt, cu un copil de trei ani și singură, sex-apeal-ul meu fiind radicalul metilic, eu nu-mi unesc „singurătățile”, ci preaplinurile. Dacă chiar o fi ceva de unit.
Și a fost cum am presupus.
Am mâncat sărățele multe, am fumat cum nu fumez în mod normal, la școală deloc, am băut peste cât beau în mod normal, de plictiseală, dar am băut mult sub cât să simtă careva că aș fi băut. Era deja spre dimineață, el era simpatic, cel mai frumușel de pe acolo, nu era cu nevastă sau gagică, dar nici la mine nu se tare uita. Iar eu, eforturi de gimnastică la bară ca să mă remarce, nu făcusem. Știam deja de mult că nu sar în ochi la un chef.
El, foc de frumușel, brunet, moacă de italian ghiduș-agitat. Ședea pe o canapea, o fată (tot brunetă), extrem de frumoasă, îi dansa râzând, el îi făcea fetei jocul, aplauda ca arabii la simulacruri de cadâne, am aflat apoi că-i balerină, avea picioare lungi, fata, și era echipată ca de scenă. Numai un ranchiunos cretin n-ar recunoaște că era tare sexi. Simțind că cei doi nu-s împreună și că e doar o joacă, venea deja dimineața, mă ridic de la locul meu și, în plin dans al tipei, îi zic inginerului frumușel la ureche:
-Hei, după ce termină gagica, mă poți întreba oricare dintre capitalele statelor Planetei, ca să vezi că picioarele lungi n-s unicul criteriu! Hohotesc un râs sincer.
Apoi plec la budă.
Nu mi-am închipuit că săgeata mea va atinge. Nu mai mult decât potul mare la 6 din 49. Revin de la budă, fata aia faină nu mai dansa deloc, iar inginerul mă invită la dans. Dansa bine. Dansez bine și eu. Succesul mi se părea facil, totuși episodul era antologic. Dansăm destule blues-uri, unul după altul, la schimbarea melodiei îmi strângea mâna să nu plec, mă întreabă șoptit la ureche:
– Diana, chiar știi toate capitalele?
– Nu – zic – nici vorbă, sunt profă de chimie! Știu toate formulele. Dar cu textul capitalelor agăț eu bărbații pe la chefuri.
După jumătate de an eram căsătoriți. După încă jumătate, divorțați.
Aș fi măgăriță să vă povestesc de ce am divorțat, fără să-i dau drept la replică. Iar el azi nu mai e ca să poată replica.
Am să vă povestesc doar câteva dintre deliciile jumătății de an, cu mine personaj de cabaret – nevasta lui.
Avea un salariu decent la Ape. Decent, dar nu „Becalist”. Nici eu pe atunci nu eram înțeleapta de azi. Totuși, el niciodată nu câștiga, nu încasa , nu crea, nu aducea salariul acasă. El „făcea rost de bani”. O replică rămasă banc până azi în neamul meu – “mă duc să procur bani”.
– Radu, mâine vin mătușile mele din Cluj la noi în vizită, știai! Te-am rugat să nu intri în banii din dulap, nici bani de ciorbă nu am.
– Mami, relax, fac rost de bani pân’ deseară. Te descurci să gătești după 9?
Și procura. Oioi. Ajungea înainte de ora 9 cu ei în dinți, mă iubea. Aducea în dinți un teanc de bancnote mai mare decât puteam eu șporui (șporui= economisi, ca să nu căutați cu gooogle), așadar mai mare. Eu mă lăfăiam cu mătușile în șampanie roze, pișcoturi și scoici. A doua zi îmi sunau la ușă doi tipi vânjoși și hotărâți:
-Doamna profesoară, am venit după teveu, că l-am plătit aseară la bar și o zis domnu inginer să-l ridicăm numa azi de acasă!
Delicioasă a fost faza – care atunci m-a supărat cumplit – azi mă face să scriu zâmbind, turnându-mi încă o gură de vin în paharul de lângă tastatură, pe fond de Leonard Cohen.
A fost vizionar. În scurta și apoteotica noastră căsnicie, am prins revoluția. Chiar la începutul căsniciei, a șasea zi după nuntă, la Timișoara au început revoltele. Poate și de aceea, din cauza revoluției, căsnicia a durat 6 luni, nu 6 ore.
Una dintre „intrările” noastre de bani, intrări familiale, a fost partid cu unguri. El român cum nici Avram Iancu n-a fost, a convins la birt câțiva unguri că face un partid numai pentru ei. Dar e nevoie să cotizeze. Politica reclamă costuri. Noii membri cotizanți, piliți și ei. Înfierbântați pozitiv de idee. A făcut el listă, cu datele din buletin, rubrică pentru “semnături olografe”, oamenii au semnat că vor partid cu unguri și au cotizat în avans pe juma de an. Iar eu mult timp n-am avut habar că-mi beau cafeaua și mănînc tocana de porc din bani „extremiști”. Am aflat târziu sursa banilor.
Ca să fiu sinceră pân’ la capăt, mai rău a fost! Nici măcar tocană sau cafea cotidiană. Omu meu făcuse partid cu unguri ca să-mi cumpere un lănțișor de aur, cu cruciulță bătută-n pietricele. De 8 Martie, că tare mă iubea!
Pe Otilia o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Mein Trump. De unde vine fascismul portocaliu
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
