Era ultima vacanță. Trecusem peste examene, dar tot mai rămăsese ceva din vară. Era timpul să ne vedem de viață, să ne căutăm un serviciu, să ne căsătorim. Vocea conștiinței pure își fixase megafoanele pe un comunicat important pentru țară: ne mai fusese îngăduit să copilărim cinci-șase ani, dar venise timpul să ne luăm în serios. Cel mai înfricoșător lucru era că unii chiar știau ce aveau de făcut. Cei mai mulți dintre noi doar mimam. Îmi luasem bilet pentru un tren de a doua zi. O parte din gașcă, în ultimele zile cam toți eram din aceeași gașcă, chiar și cei care ne bătusem pentru că nu se respectase lista de așteptare pentru uscătorul de păr, o parte din gașcă carevasăzică se strânsese în două din camerele comasate ale unui cămin de băieți. Portarii și portărițele treceau cu privirea prin noi, nu mai aveam carnete de student de lăsat la intrare. Le lăsasem deja cu o săptămână în urmă, când începuseră petrecerile. Jucam cărți ca să facem rost de bani de țigări sau de covrigi pentru mersul cu trenul. Înainte de a pleca acasă fetele verificau valizele, dulapurile, pe-sub-paturile, machiajul. Băieții beau bere, fumau și jucau cărți. Nu știu de ce îmi pusesem în cap să împac ambele lumi.
Jucam bridge. El licita prostește. Culmea e că reușeam să fac contractele. Unii ar putea spune că ne înțelegeam din priviri. Nu e adevărat, eu chiar îmi puneam mintea la contribuție. Trenul lui pleca pe la nouă, odată cu trecerea pe iluminat public. Ne-am ridicat de la masă cu ceva reușite la teșcherea. În fața căminului s-a oprit să-și ia rămas bun. Noroc că nu am închis ochii, ca-n filmele acelea de pe vremea bunică-mii! Nu m-a sărutat. A luat însă o șuviță de păr în mână, încercându-i textura: lână, mohair, cânepă, in, bumbac? Nu aveam noi treabă cu aristocrația, altfel am fi purtat la gât, în lăcățele de aur, șuvițe ale unor urâți cu care am fi fost negociați încă de la naștere. Trecutul proletar ne salvase de ifose, dar cu emoțiile nu prea știam ce era de făcut. Și-a luat totuși inima în dinți, a citat câteva rânduri dintr-un film românesc la modă, după care mi-a spus pa și a plecat. Sunt perplexități din care se nasc poezii sau romane fluvii de dragoste, dar sunt și perplexități din care vocabularul unei limbi poate câștiga expresii de care altfel nici nu ar fi vrut să audă.
Era vară, era cald, așa că am timp să vă povestesc un pic și despre peisaj. Pe o parte de drum curgea, înfofolită în mantouri de beton, Dâmbovița. Broaștele, obligate să se lase de serviciu, fuseseră transferate de mormoloci în azilul de bătrâni de la Lacul Morii. De partea cealaltă a drumului era o cantină. Câteva pături de iarbă și niște copaci. M-am lăsat să cad pe una dintre păturile căptușite cu păpădii. M-am umplut de pene. Ce-o fi vrut să zică cu citatul acela vag și totuși extras dintr-un context atât de artistico-amoros? Era foarte grea întrebarea, așa că am preferat să mă uit în jur pentru o schimbare de subiect. La câțiva metri de mine, moleșeala incertitudinilor de vară mai făcuse o victimă: o pisică albă, albă-albă fără urmă de gene false. Nu mai văzusem pisici albe în România, era probabil una prețioasă, adusă din Asia sau Dumnezeu știe de pe unde! Nu avea niciun medalion la gât. Nu-i puteai intra în voie. Ce căuta în Regie? Oare nu știa că exista riscul ca un flămând s-o scoată la vânzare? Eu îmi făceam griji pentru pisică, deși pisica părea să se fi descurcat foarte bine și fără părerea mea … Așa că m-am întors la problema cu el. Dacă aveam de gând să-i răspund și eu cu un citat dintr-un film, poate unul de artă, cu mult mai sofisticat, trebuia să prind trenul. Între timp pisica trecuse podul și se îndrepta unduios înspre Semănătoarea, indiferent dacă mai avea sau nu acoperiș fierbinte. Eu înspre Gara de Nord, nu la fel de unduios pentru că oamenii au pus preț pe mișcările ca de feline. Aș fi vrut să pot spune Fellini! Măcar puteam fura un citat, dacă aș fi fost în stare să-mi aduc aminte de ceva, indiferent ce, până la gară.
Am ajuns doar ca să văd trenul plecând, fără batiste scuturate de lacrimi la ferestre. Oricum nu găsisem niciun citat destul de elocvent, deja gândeam ca o filosoafă.
După două săptămâni l-am uitat. Aveam bilet la Costinești.
Au trecut vreo douăj’ de ani și dacă niște doamne Athos, Porthos și Aramis nu au încetat să se întrebe pe unde umblă D’Artagnan, trebuie să le dezamăgesc spunându-le că pentru doamnele cu mușchi nu prea mai sunt cine știe ce oferte de serviciu, în materie de capă și spadă lumea s-a axat mai mult pe colaboratori. Trăgeam o valiză după mine, mă îmbarcam (mă înavionam de fapt) pentru București, într-o altă vară, de data aceasta pentru un concediu. Locurile de la geam și din mijloc erau ocupate: o doamnă mai în vârstă, mare amatoare de macrame și el.
Când nu știi ce să faci, te faci că nu-l cunoști. El se ridică, zâmbind, și te scapă de bagajul de mână. Te întreabă dacă mai ai nevoie de pălăria de paie împopoțonată cu toate florile pământului, după care o așază, aproape cu evlavie, pe bagaj. Se așază și-ți face semn să te așezi și tu. Mintea ta e deja pe undeva pe la Pitești.
– Nu te-ai schimbat.
Asta da minciună gogonată! Ce credea, c-am mâncat timp de douăj’ de ani numai borș de urzici?
– Nici tu.
De unde ieșeau minciunile acelea binevoitoare nu vreau să știu. Numai bunică-mea era de vină și obsesia ei cu cei douăzeci de ani de-acasă! Șapte, pardon. Trebuia să încetez să mă mai uit la el, altfel toată lumea avea să creadă că e rost de ceva bârfă și toate telefoanele aveau să se năpustească asupra noastră, târându-ne pe rețelele sociale. I-am dat un ghiont să înceteze și el să se uite la mine, doamna cu macrameul își odihnea deja ochelarii. A comandat șampanie. Bărbaților le lipsește gena delicioaselor secrete emoționale. Se lasă torturați pentru secrete de stat, dar povestesc oricui vrea sau nu vrea să audă despre agenda de cumpărături de Crăciun și despre numărul de la pantof al nevestei. Poate că mă pripisem, poate era și o disperare de a-și face curaj.
– Atunci, în gară, am suferit enorm că ai pierdut trenul. Aproape că am coborât din tren, doar ca să mai stau un pic cu tine.
Am vorbit vrute și nevrute, dar nimic altceva despre singurătățile înghițite de gările lumii. De la București, după doar o pauză de-o privire, am luat același tren.
În drum spre Ploiești, am zărit la geamul unui tren rapid care circula din cealaltă direcție o pisică neagră zbătându-se de parcă ar fi fost strânsă de gât. Pisică neagră-neagră, nu oxigenată ca plictisita aceea din Regie! M-am ridicat în picioare, gata să sun la Protecția animalelor plătitoare de bilet de tren. 4:50 de la Paddington! Raportam o crimă!
– Ușurel, Miss Marple, poate doar s-a înecat cu un os de pește …
… sau poate cineva exorciza un ghinion. În sfârșit aveam cu cine să discut soarta teoriilor conspirației!
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
