Când te întâlneşti cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de 30 de ani, înseamnă că îi ştii de-o viaţă? Nici pe departe. De fapt, te întâlneşti cu nişte adulţi cu care nu ai nimic în comun. Din când în când însă, în ochii lor mai poţi ghici sclipiri ale copilului de altă dată. Ei, bine, da, acel copil îţi era cunoscut, coleg, prieten sau poate iubit sau iubită… atunci, demult, într-o altă dimensiune, când lumea era cu totul alta. Pentru că şi tu erai, desigur, altul. Şi totuşi, ce au a-şi spune aceşti oameni? Şi-au dus dorul? De ce nu s-au căutat mai devreme? Că viaţa, că responsabilităţile, c-o fi, c-o păţi… da, scuze sunt multe, toate inutile, goale… Că aşa suntem cu toţii, oricât de mult ne place să ne considerăm, fiecare în parte, diferiţi, mai cu moţ, cu un deget – măcar – mai sus.
Şi totuşi, când aceşti oameni se întâlnesc, ce-şi spun? Îşi povestesc ultimii ani, cu bucurii şi eşecuri, cu reuşite şi încercări… pot ei fi la fel de sinceri ca atunci când erau copii şi împărţeau – uneori cu o seriozitate mai mare decât cea a adultului de azi – problemele copilăriei? Şi privirile se încrucişează, ochii se cercetează reciproc, iar arhiva amintirilor uitate iese, fără preaviz, la iveală. Şi alte nume, şi alte întâmplări încep să-şi facă loc între ei… Treptat, nu-i mai vezi nici ridurile, nici ochelarii, nici firele albe colegului de lângă tine, ci doar genunchii juliţi, uniforma şifonată şi fuga furișată din curtea şcolii.
Iar bărbatului de lângă tine, care stăruie insistent să-ţi suprindă un zâmbet, îi vezi doar stângăcia cu care ţi-a adus prima floare şi emoţia cu care te-a invitat la cofetărie. Atunci, în urmă cu 30 de ani. Iar el se fâstâceşte azi iar, ca şi când toţi anii dintre voi ar fi fost înghiţiţi de o nesperată gaură neagră, şi începe să-ţi adulmece parfumul senzual, cu nasul şi gura prea aproape de zulufii tăi. Prea aproape pentru bărbatul necunoscut care a devenit azi, însă nu şi pentru băiatul de atunci, îndrăgostit de tine.
Şi începe un dialog fără cap şi fără coadă, neştiind cui să i se adreseze, celei de azi – femeia matură – sau copilei de altă dată pe care el a păstrat-o mai mult şi mai aproape decât ţi-ai fi închipuit vreodată. Şi te întreabă despre parfumul care-l înnebuneşte, suprapus – împotriva voinţei sale -, peste amintirile păstrate impecabil, cu lux de amănunte, aproape înfricoşător de precise.
Şi-i răspunzi că l-ai comandat on-line, că viaţa acum aşa e, on-line, şi că, dacă realitatea v-a îndepărtat atât de mult unul de altul, virtualul, în schimb, vă poate readuce aproape, într-o dimensiune la fel de ireală precum cea a amintirilor. Iar ochii lui prind viaţă… Şi tu taci brusc, căci ai vorbit fără ca raţiunea ta de femeie măritată să fi fost consultată, doar inima de fată rătăcind încă printre emoţiile copilăriei.
Şi când adulţii aceştia – pe care parcă îi cunoşti tot mai puţin – se întorc la viaţa lor reală şi se despart zâmbind, cu îmbrăţişări, lacrimi şi promisiuni, copila aceea vă face cu mâna şi pleacă sărind un şotron la fel de imaginar ca şi ea, iar femeia de azi, ridică încurcată din umeri şi pleacă şi ea, uitându-şi şi rătăcirea, şi promisiunea…
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
