Parcă a fost ieri, dar au trecut 22 de ani de când nu te-am văzut. 22 de ani…
Ne-am cunoscut de mici, aveam 19 ani amândoi. Tu, blond cu ochii verzi, înalt, frumos. Eu, o brunetă slăbuță și cam atât. Ne-am iubit șase ani sau doar te-am iubit, uneori nici nu mai știu. Zile frumoase, zile amare… plecai și veneai când ți-era pofta, mă ridicai până în înaltului cerului cu vorbe, mângâieri și sărutări și tot tu mă coborai în adâncul pământului cu aroganța ta. Uneori, erai cel mai dulce om de pe pământ, alteori erai atât de distant… Dar erai al meu indiferent cum.
M-ai înșelat și am aflat. Nu te-am putut ierta, te-am lăsat să pleci neștiind că odată cu tine pleacă și inima mea. Ți-am dorit atunci în sufletul meu să nu ai parte de nicio femeie în viața ta, niciodată, nici când îți va fi mai greu.
M-am căsătorit repede ca să te uit, să te scot din inima mea, iar soțul meu e bun și mă iubește așa cum îmi doream să fiu iubită de tine. Singurul lui defect este că nu ești tu!
Avem un copil, ce nebunie – blond cu ochii verzi, ca tine. Probabil ca să nu uit că exiști sau poate că undeva, întipărit fără să vrea să plece, a rămas ADN-ul tău. Am citit cândva că uneori copiii moștenesc trăsăturile vechiului partener pentru că în sufletul mamei acesta a lăsat urme adânci. Poate că așa e!
Nu te-am văzut de 22 de ani, până când, într-o seară, ți-am văzut poza pe Facebook. Am tresărit. Mi-am pus ochelarii și am plâns cu lacrimi amare iar pentru tine după aproape 22 de ani. Erai tu, același blond cu ochii verzi, dar, Doamne, ai cancer. Cineva ne cere ajutorul – să donăm pentru tine. Mă închid în baie și urlu în tăcere, plâng să nu mă vadă nimeni. De ce ?! Nu pot să cred, nu e adevărat!
Noaptea trece greu, parcă prea greu, iar dimineață îți trimit un mesaj. “Ce faci? Cum esti?” Minutele trec parcă sunt zile. Răspunzi: “Am cancer, nu-s bine!” Te sun, disperată să-ți aud glasul. Răspunzi cu greu. Nu poți vorbi, nu pentru că ești cu cineva, nu ai pe nimeni, ești singur așa cum ți-am dorit cândva să fii. Am fost un copil prost, n-am vrut cu adevărat asta, a fost o vorbă rea pentru că mă durea prea tare trădarea ta.
Nu mai e glasul tău, nu mai ai glas, nu te mai recunosc. Boala nenorocită e peste tot în tine. Vorbim prin mesaje, interminabile mesaje. Ce pot să-ți zic?! Nu pot să-ți zic că va fi bine pentru că știu că nu o să fie. Cum să te mint, iubite?! Nu te-am mințit niciodată… până acum!
Mint cu nerușinare și lacrimi grele îmi curg pe obraz. Îmi ceri detalii despre boală, îți spun frânturi, râdem de ceea ce a fost, plângem împreună de ce n-a fost. Mi-ai spus că tu niciodată nu ți-ai găsit locul și nu pot să nu mă gândesc că poate locul tău era lângă mine…
Regrete, glume, toate amestecate… “În ultimii 22 de ani m-am gândit în fiecare dimineață la tine…” încerc o glumă “…când îmi pun trei lingurițe de zahăr în cafea. Din cauza ta beau și acum cafeaua dulce”. “Chiar te-ai gândit la mine?”. O lacrimă îmi curge pe obraz. “Da, poate nu chiar în fiecare dimineață, dar m-am gândit.”
Sunt lângă tine, dragul meu! Chiar dacă doar așa, prin mesaje. Vreau să mă simți aproape, sunt acolo. Îmi doresc să te văd, dar mi-e teamă să nu mă respingi. Cât îmi doresc să te văd, să te simt!
Prima cură de citostatice. Sunt cu tine în telefon șapte ore, văd în fotografia trimisă de tine branula ce-ți înțeapă mâna, simt fiecare picătură de otravă ce-ți curge prin vene. Sunt acolo, nu esti singur!
După atâta timp încă mă simți când sunt tristă chiar dacă nu mă auzi și mă vezi când plâng în hohote în timp ce-ți scriu. Încă mă simți…
Vreau să te văd, m-am hotărât să îți spun chiar dacă îmi e teamă că tu nu o să vrei. “Vreau să te văd!” “Și eu vreau… chiar vreau!”
O fericire atât de tristă!
Mint, fug, vin la tine. Te aștept, te zăresc în depărtare, simt că mor… ești tu, după 22 de ani, chiar tu.
Chipul tău e chinuit de boală, zâmbetul arogant s-a transformat într-o grimasă. Doar mâinile au mai rămas același, mâinile tale ce altădată se încolăceau pe trupul meu. Te mângâi ușor, tresari și mă aud vorbind. “Eu chiar te-am iubit…” Și după 22 de ani aud ce trebuia să fi știut atunci: “Și eu te-am iubit!”.
Îmi plânge inima, îmi urlă sufletul, dar nu plâng în fața ta. Plec după câteva ore de stat la terasă ca doi vechi prieteni și nu pot să gândesc că poate nu te voi mai vedea niciodată.
Mesajele dintre noi curg fără încetare, zi după zi. Încerc să mă bucur de tine, de fiecare mesaj pe care mi-l dai. Nu pot să mă gândesc la ziua în care voi aștepta un semn pe care nu o să-l mai primesc.
Vreau încă 22 de ani în care să nu te văd, dar să știu că ești bine!
Guest post by Anonimă
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
