Mi-am cumpărat un Citroën fără să am permis, aşa cum taică-meu şi-a luat demult un disc cu Edith Piaf fără să aibă picup. Faţă de bătrânul, care era topit după solistă, pe mine nu mă rodea deloc amorul automobilistic. Chiar deloc. Dar aşa a stat treaba.
Tocmai m-am hotărât să mă las de ziaristică şi să mă apuc de afaceri. Visam să mă îmbogăţesc repejor, ca să fiu liber să scriu poezie şi proză. Şi am dat-o pe comerţ ca mulţi români în anii ’90. Iar comerţul s-a legat de mine doar cu pagube, aveam s-o constat ulterior.
M-am reîntors în Transilvania după ce ne-am vândut apartamentul din Bucureşti. Ne-am mutat- şoţia, fetiţa şi eu- în apartamentul bunicului, pe care ne-am angajat să-l întreţinem, dar le-am plătit şi-o cotă părinţilor. Fiindcă ei au cumpărat apartamentul de la stat cu câţiva ani în urmă, pe preţul unui frigider, când pentru voturi Iliescu s-a hotărât să-i transforme pe chiriaşi în proprietari. Mi-au cerut, am plătit. Acum leii de frigider ai părinţilor s-au transformat în jumătatea preţului real al locuinţei. E de spus că bunicii m-au crescut. Bunica a murit când eram în liceu.
Pe lângă traiul cu bunicul, m-am ales şi cu un magazin cu haine şi, bineînţeles, cu Citroënul alb la mâna a doua pe care găseam des scris “Spalămă”. După acest tip de vehicul s-a fabricat la noi Oltcit. Neştiinţa gramaticii, pasămite, se armoniza de minune cu praful de pe automobilul parcat lângă drumul naţional. Rareori mergeam după marfă cu el, când conducea mustăcind câte un prieten. Căci şi prietenii preferau să ne ducă cu maşinile lor şi să plătim cheltuielile, numai să nu folosească Citroënul cu motor suprarealist, dificil de reparat pe drum, la o adică.
Deşi am terminat şcoala de şoferi împreună cu soţia, nu mi-am luat permisul de conducere. N-am mers la examenul final. Soţia s-a luat după mine. Astfel că în casă n-aveam nici un permis de conducere. Urcând la volan, trăiam cu spaima nu că o să mă accidentez, nu, ci să nu accidentez pe cineva, să nu nenorocesc existenţa cuiva- apoi, cum aş putea să trăiesc cu vinovăţia în suflet? Terminând orele de condus, sigur că ştiam să şofez. Chiar m-am urcat de două-trei ori în maşină şi am luat-o la drum prin oraş când eram suficient de beat ca să nu-mi dau câtă idioţenie era între urechile mele. Odată, în sat la soacra, am mers prin albia pârâului cu Citroënul ca la raliuri, şi-am făcut un salt cu el de trei-patru metri de pe un dâmb. La aterizare, dacă până atunci ştiam că are doar un motor care toarce silenţios, de atunci încolo am conştientizat că maşina este compusă din mii de piese, din care o mulţime au început să sune.
Cu bunicul ne înţelegeam la fix. Amândoi eram regalişti şi înjuram comuniştii. El mai vocal deoarece a fost şi prizonier în război la ruşi. Îşi iubea nepoţica pe care o plimba cu taxiul la izvor după apă, iar Dalia, la trei ani, nu-l slăbea o clipă. Cu soţia mea, Andrada, avea alt numitor comun. Bunicul Gavril era bolnăvicios de mâncăcios şi ea gătea la superlativ. Era un maniac al sarmalelor. Andrada l-a cucerit, s-ar zice, şi cu sarmalele ei. Mă certam cu bunicul doar pe seama lui Dumnezeu şi el mă numea “spurcăciune ateistă”. Era greco-catolic practicant. Nu putea să priceapă că un om deştept- mă credea deştept- poate să fie ateu dacă nu-i comunist. “Nu-ţi bagi degetul în c*r ca să-ţi atingi omuşorul, ţi-l bagi în gură”, zicea.
Cu peste doi metri, bunicul arăta ca un docher în ciuda faptului că a fost frizer toată viaţa. Niciodată nu i-a displăcut băutura şi se bucura că mă are ca partener spre necazul Andradei, care nu suferea beţivii. Nu eram noi beţivi cum ne spunea ea, dar nu ne dădeam în lături s-o facem lată uneori. “E femeie s-o ungi pe pâine Andrada, obişnuia să zică bunicul când avea coniac la bord, trăgându-mi cu ochiul, dar Dumnezeu i-a dat limba cam prea lungă-lungă”. Era fraza lui stas în asemenea ocazii, pe care o rostea întotdeauna după câteva minute de la întoarcerea acasă, timp în care Andrada ne probozea în fel şi chip. Zicând astea îşi privea în ochi soţia nepotului, apoi o săruta zgomotos pe obraz.
Bunicul nu pierdea prilejul să mă miştocărească pe seama Citroënului. Cu obstinaţie. Mă tot întreba dacă vreau să-l transform în coteţ de găini. Îndeosebi din cauza asta, m-am hotărât să-l vând. Am dat anunţuri în ziare, am lipit afişe pe unde am putut, însă n-au apărut amatori. Fiind parcată pe trotuar, o mai loveau pietricele aruncate de roţile camioanelor şi rugina a început să se arate pe ea ici-colo. Când îşi aduceau aminte, doar Andrada sau bunicul o spălau. “Ca să vadă găinile sfântul soare”, zicea bunicul Gavrilă.
Bunicul a murit repede, în stilul lui, după doi ani în care am locuit împreună. Citroënul era tot în faţa blocului, la un an de când vroiam să-l dau dar nu-l vroia nimeni. L-am internat joi în spital, îl durea pieptul şi burta, iar vineri la prânz a murit. “Nu fii cufurit, nu plânge. Să ştii zevzecule că Dumnezeu există, să-ţi intre în cap.”, au fost cu aproximaţie ultimele lui cuvinte, rostogolite mângâindu-mi mâna. Atunci am plâns prima oară în existenţa mea de matur.
Deoarece era sfârşitul săptămânii şi trebuiau să-i facă şi autopsie, medicii mi-au spus că nu pot să-i scot corpul din spital decât luni. Am început să mă gândesc la înmormântare, implicit la cheltuieli. Ştiam că avea fonduri de înmormântare la două firme de de acest soi, a cotizat zeci de ani la ele, iar carnetele se găseau la maică-mea. Nu mi-am făcut probleme până când cea care m-a născut a zis că nu-mi dă carnetele deoarece eu m-am obligat să-l îngrop. Am simţit cum mă cuprinde disperarea.
În ultimele zile vânzările la magazin au fost puţin peste zero, iar prietenii, majoritatea scriitori, aveau bani câtă dragoste de pisici are şoarecele. Eram disperat şi-mi era ruşine de situaţie. Nu le doresc nici duşmanilor sâmbete şi duminici asemeni celor de atunci. Mă gândeam să mă sinucid, dar n-am avut curaj.
Luni dimineaţa beam cafea şi probabil că eram la fel de negru la faţă ca şi cafeaua. Peste cîteva ore trebuia să-l scot pe bunicul din morga spitalului. Am deschis uşa după ce am auzit soneria şi am vrut s-o închid repede la loc la primul impuls. Al doilea gând a fost să-i invit în hol, poate-mi fac un serviciu ucigându-mă. Erau doi ţigani destul de solizi, curaţi dar fioroşi. Mi-au spus pe scurt că doresc să cumpere Citroënul. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Mi-au mai zis că n-au toţi leii, ci doar trei-sferturi din suma la care ne-am înţeles în final. Restul urma să-i primesc peste o lună. Fără multe poveşti, au început să-mi numere bancnotele în palmă şi am semnat pe loc un contract pe-o coală de hârtie.
Peste o lună, punctual, ţiganul cumpărator al Citroënului a bătut iar la uşa noastră. S-a scuzat că nu are restul de lei promis. Şi-a înmormântat o fetiţă. Acolo i-a folosit. Era în haine de doliu. I-am zis că nu-mi mai datorează nimic.
Mi-a intrat în cap că Dumnezeu există.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
