Mi-a spus zilele trecute o prietenă că a obosit să trăiască. Are aceeaşi vârstă cu mine. Bem cafea şi vorbim în şoaptă. Nu, nu punem la cale nimic interesant.
A obosit să trăiască pentru că are o mare şi cruntă dependenţă. De 21 de ani e dependentă. Nu poate gândi, nu poate mânca, nu poate bea, nu poate râde, nu poate plânge. 21 de ani ori 365 de zile, rezultă aproximativ 7665 de zile şi 7665 de nopţi trăite cu dependenţa asta. În multe nopţi aştepta dependenţa să vină acasă, în timp ce ea legăna copiii şi le punea comprese reci.
De câteva ori dependenţa a părăsit-o pentru una din prietenele ei, pentru colega de serviciu, ba chiar pentru soţia celui mai bun prieten, dar ea a rămas dependentă. Rămânând aşa, dependenţa s-a întors şi i-a spus: ”Iartă-mă!”. Ea a iertat şi s-a scufundat şi mai tare în neputinţa de a se salva. Odată, fata asta a încercat să se sinucidă, dar atâta bun-simţ a avut, încât a renunţat. ”De mila mamei mele”, mi-a spus.
Acum, cel mai grav (sau cel mai bine) este că nu mai poate suporta dependenţa. A devenit atât de grea, încât nu o mai poate căra în cârcă. A obosit. Mi-a spus că începe să simtă o fisură în sufletul ei. Fisura aceea o lasă rece la gândul că el, dependenţa, va pleca din nou de acasă. ”Ce vei face atunci?”, am întrebat-o. ”Ducă-se, să-l f_t!”, mi-a spus încet, cu privirea în gol.
Când ne întâlnim, laolaltă, ea este cea mai comică, ne face să râdem cu lacrimi, fără ea nici nu vrem să mergem la pădure. Când suntem doar noi două, uneori, mă face să plâng. Atunci îmi povesteşte despre caracterul dependenţei, cum a umilit-o, cum a bătut-o, cum i-a smuls părul din cap, cum i-a rupt trei coaste, cum i-a spus: ”Dacă mori, nici nu mă interesează unde te’ngroapă mă-ta!”.
După toate astea, ea rămâne dependentă, dar începe să realizeze ce şi-a făcut. Spune că nu, nu este o victimă! Dependenţa a profitat de bunătatea ei. Atât. Nu l-a înşelat niciodată, găteşte dumnezeieşte, nu şi-a scăpat copiii din ochi o clipă. Nici nu mai poate plânge. Îmi zice: ”La ce bun? Este destul. Dumnezeu a văzut destule, nu-L mai supăr şi eu. Lacrimile trebuie să curgă cu un rost, nu ca apa pe gârlă”.
Prietena mea crede în Dumnezeu. Odată am surprins-o că scria.
-Ce faci acolo?
-Scriu rugăciuni. Dacă le scriu, ştiu sigur că în ziua aceea nu am uitat de El.
Eu ştiu că nici Dumnezeu nu a uitat de ea. A strigat odată, în faţa noastră, dependenţei sale:
-Iuda, nici 30 de arginţi n-ai luat pe mine!
Noi toţi am tăcut. Stiam că aşa este. Dependenţa ei a rânjit sinistru şi i-a răspuns: ”Taaaci!”
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.