Stă. Nu știu la ce se gândește sau dacă gândește. Stă întinsă pe canapeaua veche din bibliotecă și-și fumează țigara. Cred că doarme. Dar nu e așa. E unul din momentele ei în care are mintea goală. Nu visează la vreun bărbat, la vreo mare iubire, nici nu-și rememorează viața. Știu asta pentru că o cunosc. E momentul în care se rupe de lume, dar ceasul ticăie și-n orice clipă liniștea o să-i fie perturbată de vreun apel, de vreo sarcină de lucru. Are zile când dispare și lasă telefonul să sune, să fie căutată.
Am vrut mereu să aibă cât mai multe momente de liniște, dar spiritul ei activ nu a lăsat-o să se bucure de asta. Un spirit competitiv, nebun, o perfecționistă neînțeleasă. Poate nu ca artiștii, o poetă realistă, cu o viață total diferită de restul lumii sau așa cred eu, dar dispusă întotdeauna să-și asume riscul. Știe că la sfârșitul vieții mereu regreți ceva, dar preferă să regrete lucrurile făcute, decât cele neîncepute măcar. De fiecare dată când te uiți în trecut, lucrurile care ți-au dat de gândit, momentele decizionale, le-ai schimba. E uimitor cum lucrurile bune le păstrăm ca pe comori, cum n-am modifica nimic. Am zâmbit și apoi s-a îndrăgostit de mine și am avut o dragoste nebună. Dar dacă n-aș fi zâmbit și eram palidă? Ar mai fi aici lângă mine? Nu gândim la asta. Comoara actuală e dragostea nebună. Atunci de ce să regrete decizii bune, rele? Și când să învețe dacă-și pune viața pe pauză? Uită-te pe geam. Ce vezi? Stele. Sunt frumoase, nu-i așa? Le invidiezi pentru strălucire, dar știi cât au pătimit ca să fie acolo sus, lângă lună?
© Kees Van Dongen. Mujer en un canapé
Acum uită-te la ea întinsă pe canapeaua rococo maro. E rece, nu? E genul de femeie de care ți-e frică să te apropii pentru că-ți va da viața peste cap, îți va rupe tiparul și tu nu ai nevoie de complicații. Tu vrei o mamă iubitoare care să te înțeleagă că sunt zile în care nu ai nevoie de ea ca să trăiești. Ai nevoie doar să primești iubire și să te joci.
Mai privește stelele o dată și zi-mi ce vezi. Întoarce-te în bibliotecă lângă ea. E dură tăcerea, nu-i așa? E greu să fii tu cu tine, să-ți alegi subiectele de conversație cu celălalt tu. Pe ea o cunosc, dar pe tine? Pe tine, orice om ai fi lângă ea? Tu îi faci față? Căci ea, din dragoste, riscă. Nu uita că e premisa vieții ei. Tu lupți? Și dacă da, pentru ce? Lucrurile trecătoare, superficiale, lipsite de merit, pentru asta o impresionezi? Vreau să știu că tu, cel de azi, cel de anul viitor o meriți. E ușor să fugi, e ușor să-ți prăjești sinapsa dintre neuroni. Îmbată-te cu bunătatea vieții și nu vei mai putea controla realitatea propriilor trăiri. Nu vei știi cum. Corpul, creierul tău, vor cere continuu glutamat de sodiu.
Printre foile din birou, lângă mașina de scris și laptop, o mai zărești? Pentru tine e acolo? Astea-s ziduri către ea.
Vreau să o vezi ca pe cea mai urâtă persoană. Rămâi lângă ea?
Vreau să o vezi ca pe cea mai critică femeie, un model patern. Tu-l iubești pe durul de tactu’? Dar singurătatea îți place? Dacă nu, întoarce-te în societate și găsește-ți o femeie. Sau definiția femeii sensibile, iubitoare, umile, care te așteaptă doar pe tine acasă. Nu știu în care parte a vieții vei regăsi asta în ea. Sau știu, dar sunt momentele alea rare când își amintește că a fost crescută ca o domnișoară, pe lângă flori. Te-ai întrebat pe lângă ce flori a fost crescută?
Hai, du-te și bea, și gândește-te la toate femeile din viața ta. Erau bune la pat, erau sexi, le voiai. La cine te gândești?
Acum du-te lângă ea în pat. Noaptea te iubește, dar tu nu știi asta. Ăsta e momentul ei de definiție feminină. Poți dormi, a început să vorbească cu ea, iar tu ai un somn liniștit.
Du-te la curve! Mâine mori. Înainte să-ți dai duhul, să-mi spui la cine te gândești.
Guestpost by Ştefania Minia
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
