Şi cum stăteam, cu trupul gol şi aproape palid, aruncat pe podea, răvăşită şi tulburată de tot ceea ce trăisem până atunci, am simţit nişte ochi reci care mă ţintuiau într-un mod obsesiv. Cu eforturi chinuitoare, am reuşit să-mi ridic puţin capul şi să privesc înapoia mea. Era Ea. Ea, cea pe care o mai văzusem de zeci de ori până atunci. Purta o fustă până la genunchi, nişte dresuri dintre cele mai fine, nişte pantofi cu toc subţire, care îi conturau gleznele şi gambele puternice într-un mod cât se poate de elegant şi feminin, iar şiragul de perle din jurul gâtului se asorta perfect cu mănuşile din dantelă albă şi rujul roşu, care îi devenise, parcă, cel mai bun prieten.
O cunoşteam de ani buni. La un moment dat, pusese stăpânire pe mine. Ajunsesem să împărţim acelaşi pat, acelaşi trup, acelaşi suflet. Îi ştiam mersul unduitor, privirea rece şi gesturile rupte, parcă, dintr-o reacţie a cuiva, la auzul unei glume proaste. Era rece şi nepăsătoare şi parcă nimic din lumea asta nu putea s-o doboare, sau s-o facă să plângă, măcar. Sunetul paşilor ei era nuanţat de refrenul unei romanţe vechi, iar urma de parfum ce rămânea în spate era năucitoare. Ştiam că venise să-mi reproşeze lucruri. La urma urmei, eu eram vlăguită, palidă, putredă pe dinăuntru şi îmi doream să mor pe nenorocita aia de podea, iar ea era mai frumoasă ca niciodată. Mai feminină ca niciodată. Fuma nişte ţigări cu aromă de măr verde. Fumul albăstrui se mişca, într-un dans simetric, în dreptul ferestrei. Totu-mi părea ca-ntr-un vis. Parfumul ei, combinat cu fumul de ţigară mă sufocau, nu-mi dădeau pace să analizez toată mizeria din capul meu şi simţeam că mă obligă să mă ridic de acolo. Să mă adun.
– Scoală-te de-acolo, fato!, mi-a spus, pe un ton impasibil, uitându-se pe fereastră. Tu nu vezi cum arăţi? Faci de ruşine toată suflarea femeiască cu părul ăla, cu paloarea feţei tale şi cu trupul ăla, aproape scheletic.
În timp ce stingea ţigara, mă privea cu coada ochiului.
– Pune ceva pe tine şi hai să te duc undeva, mi-a zis.
O priveam. De fapt, o sorbeam din priviri. Eram în stare să fac orice, doar ca s-o pot atinge din nou. Să îi simt căldura trupului. Îmi doream cu disperare s-o ţin strâns lângă pieptul meu şi să-i ascult şoaptele, noaptea, târziu. Îmi doream cu disperare să-i mângâi părul. Părul ei mirosea mereu a fân proaspăt cosit, iar pielea ei avea gust de soare. O combinaţie care dă dependenţă. O combinaţie care m-a făcut s-o caut în mine de zeci de ori, după ce a plecat. De ce în mine? Pentru că n-ar fi avut rost s-o caut în femeile din jur. Nu mai era alta ca ea. Nicio făptură de pe faţa pământului nu ar fi putut să se apropie, măcar, de simplitatea, frumuseţea şi gustul ei. În mine găseam imagini cu ea. Mă amăgeam cu ele.
Am închis ochii pentru câteva secunde, tulburată de imaginile şi simţămintele care puseseră stăpânire pe mine şi am simţit din nou, cum cineva mă fixa cu privirea. Mi-am întredeschis pleoapele, iar imaginea care la început era neclară, se limpezise complet după câteva secunde. În faţa mea stătea o fetiţă cu bucle bălăioare şi cu tenul pătat de soare. Era îmbrăcată într-o rochiţă roşie, iar odată cu venirea ei, toată camera s-a cufundat în parfumuri dulci. Bomboane, amestecate cu vanilie, toporaşi şi căpşuni. Ochii ei mari şi albaştri mă priveau miraţi, iar ea arăta de parcă punea la cale o ghiduşie, cea mai mare de până acum. M-aş fi ridicat să-i împletesc părul şi s-o strâng în braţe, ca altădată, dar începuse să alerge haotic dintr-o parte în alta a camerei, iar eu mă simţeam prea obosită ca să joc prinsa. Devenise enervantă toată goana ei inutilă şi, exact în momentul în care mă pregăteam să urlu la ea să se-oprească, s-a oprit totul. Nu mai exista timp. Eram toate trei, prinse în aceeaşi cameră. Se formase un vid acolo. Aerul era inexistent, iar eu simţeam că mă sufoc. M-am ridicat de jos şi-am început să-mi privesc mâinile. Încheieturile-mi erau subţiri, ca de copil, iar degetele-mi erau palide şi lungi. M-am uitat în jurul meu. Totu-mi părea abstract. Era ca un vis ciudat, din care nu mă puteam trezi. Nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine şi de ce am ajuns în halul ăla. Prin ferestrele camerei intrau câteva raze de soare. Totul părea blând atunci când era cuprins de mrejele asfinţitului. Chiar şi eu păream mai frumoasă. Ochii îmi erau mai limpezi, iar trupul îşi recăpătase culoarea de altădată. Mergeam prin cameră şi mă uitam la cele două fiinţe, care păreau a fi de ceară. Una într-un capăt al odăii, una în celălalt capăt. Încercam să găsesc elementele comune şi mi-am dat seama că avem, toate trei, un singur element comun: ochii.
M-am apropiat de copila cu bucle bălăioare şi am privit-o îndelung. Era firavă. Pistruii ei erau în contrast perfect cu tenul alb şi cu ochii aceia nefiresc de albaştri. Avea un zâmbet curat, cu care ar fi putut intra în sufletul oricui, fără pic de efort. I-am atins chipul cu degete reci şi m-am îndepărtat de ea. Simţeam că trebuie s-o analizez şi pe Ea. M-am apropiat încet, cu paşi timizi. Frumuseţea ei simplă reuşea să mă intimideze de fiecare dată. Parfumul părului ei îmi invadase, din nou, fiecare celulă a corpului. Am închis ochii şi-am adulmecat-o, iar într-o clipită, au început să mi se deruleze înaintea ochilor imagini de tot felul. O vedeam pe cea mică alergând haotic, bolborosind tot felul de nonsensuri şi emanând un optimism care mie îmi făcea rău. Am deschis ochii şi i-am privit chipul îndeaproape. Urmele pistruilor de altădată erau prezente şi îi dădeau un farmec aparte. Zâmbetul era unul fad şi era în relaţie de congruenţă cu privirea absentă. Emana feminitate şi eleganţă prin toţi porii, dar lucrul care mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost acela că ochii erau aceiaşi, iar în ei puteam citi toate angoasele, dezamăgirile şi tristeţile ce stăteau în spatele firii ei nepăsătoare. În secunda următoare, m-a prins de mijloc, pe neaşteptate. Am tresărit şi-am mai privit-o-n ochi încă puţin. Mi-am pus o rochiţă înflorată, care-mi evidenţia genunchii slabi, ca de copil, mi-am pieptănat părul şi l-am lăsat să cadă in bucle lejere, peste umerii goi şi mi l-am pus pe buze pe cel care avea să-mi devină cel mai bun prieten.
– Du-mă unde vrei, i-am zis. Am ştiut atunci că nu mai există cale de întoarcere. Înainte să plecăm, m-am întors înspre fetiţa bălăioară. Am plâns încet, am mângâiat-o pe frunte şi i-am sărutat mânuţele mici. Am minţit-o, spunându-i că mă voi întoarce, iar ea m-a crezut. N-avea de unde să ştie că n-am să mă mai întorc niciodată. La plecare, m-a condus înspre uşă cu acelaşi zâmbet pe care îl ştiam eu. De înger. Iar eu am cuprins-o cu o privire absentă. Cu privirea Ei. Am încuiat uşa, dar nu înainte de a o mai privi încă o dată. Alerga, la fel de haotic dintr-o parte în alta a camerei, chicotind şi bolborosind nonsensuri. Râdea. Râsul ei mă tulbură şi acum. Mi-am ascuns cheia în sân, alături de florile de liliac pe care le descântasem cu câteva zile în urmă. M-am uitat la Ea. Am sărutat-o şi am plecat împreună. Sunetul paşilor noştri era nuanţat de refrenul aceleiaşi romanţe vechi, parfumurile noastre se contopeau, iar urma ce rămânea în spate, era năucitoare. „Între Eul copil şi Eul femeie”.
Guest post by Andrada Petronela Surdu
Citiţi şi
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
De ce poate fi minimalismul atât de satisfăcător
Menopauza: transformări psihologice, s*xuale și impactul asupra identității feminine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
