David Popovici este o excepție. A înotat în contra curentului.
David Popovici nu este un produs al unei școli excepționale de natație (ceea ce nu înseamnă că echipa care l-a făcut campion olimpic nu este excepțională).
Altceva scriu eu acum aici: că România nu a mai avut de douăzeci de ani un aur olimpic la natație – de la Camelia Potec. Iar un copil-minune în bazin de mai bine de douăzeci de ani – de la Diana Mocanu.
România nu are o infrastructură sportivă excelentă. A avut cândva în anii 1970-1980, ajunge doar să te uiți pe lista cu performanțele din acele decenii. Sunt, deocamdată, de neegalat.
Ecourile acelei organizări au ținut până la începutul mileniului III. Acum culegem ce am semănat în secolul XXI. Nu e o glorificare a comunismului. E o realitate.
Sportul românesc, în care s-au investit resurse considerabile, și din motive ideologice, propagandistice, a fost mai bine organizat în regimul dinainte decât este acum, în libertate. Aceasta ar trebui să fie o oportunitate, nu un motiv de nostalgii sau de jelanie. Putem recupera ce se făcea bine atunci și cum se făcea bine atunci, putem adapta totul la rigorile timpului prezent. Nu este nerealizabil. Un prim pas ar fi să nu mai lăsăm hoții și proștii la conducere.
România se poate reinventa și în sport, așa cum se poate reinventa ca societate. Nu e totul pierdut. Niciodată nu e totul pierdut. A arătat-o, individual, și David Popovici în finala de la Paris.
Dar da – David Popovici este o excepție. Felul în care se raportează la etica muncii și la propriul talent îl fac o excepție în spațiul românesc.
Pe de altă parte, ambiția declarată a lui David Popovici este ca exemplul său să se banalizeze. Și alții pot măcar încerca – dacă nu să devină campioni olimpici, atunci măcar să înoate, să alerge, să își urmeze visul de pe cerul personal, oricare ar fi visul acela.
David Popovici crede, și bine face, în puterea exemplului pozitiv. În România sunt foarte puține exemplele pozitive. Societatea prizează cu nesaț exemplele negative pentru a se așeza apoi confortabil în poziția deja clasică – csf ncsf.
Ba ai csf. Atât că trebuie să muncești în fiecare zi, ani și ani, cu încredere, cu speranță, în ciuda lipsurilor.
Ai ce să faci, poți să fii tu revoluție, reformă, schimbare sau baricadă. Ai ce să faci. Sunt atâtea de făcut. Aproape totul e încă de făcut în România.
David Popovici este exemplul care poate să genereze o schimbare în oameni, schimbarea din oameni poate să genereze schimbări sistemice. Puterea exemplului are o forță misterioasă, o forță de avalanșă.
Victoria lui David Popovici este importantă la nivel simbolic (de aceea se și grăbesc atâția să o paraziteze, în frunte cu primul parazit al țării – președintele).
Dar dacă nu este urmată de nicio schimbare, nici în noi, nici în societate, rămâne doar un drum frumos care n-a dus, până la urmă, nicăieri.
Dar David Popovici nu e singur. El face parte dintr-o generație de copii ai noului mileniu, de la care e rezonabil să avem mari speranțe.
Cât timp exemplul va fi David Popovici și nu toate pocnitorile care pululează de decenii deja prin spațiul public românesc, da, e rezonabil să avem mari speranțe.
Ce alegem? Drumul cel greu – drumul lui David? Sau celelalte – pline de sclipici și de gol?
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Tu de ce ți-ai dori o piscină în propria curte?
Înapoi în anii nopților magice
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
