Cald. Cald de parcă ai străpunge un cearșaf îmbibat în ulei aromat. Gândul sare, automat, la velele corăbiilor Cleopatrei, care colorau aerul sărat cu izuri de migdale. De aici, o altă volută subiectivă îmi aduce în fața ochilor o imagine mult mai proprie: cadrul general cu Niña, Pinta și Santa Maria. Cele trei vase au plecat pe mare nu departe de aici, din Palos de la Frontera. Cumva, însă, locul acesta, în care stau și ascult cum mi se scurge transpirația pe spinare, este unul al venirilor, mai mult decât al plecărilor. Așa îl văd eu, ca pe un căuș care a primit iscusința și paradoxul arabe, rigiditatea catolică și culoarea de ara neverosimil a Lumii Noi.
Nu am probleme cu juxtapunerea (care pe alții îi scoate din papuci) unei clădiri vechi cu un edificiu de ieri. Aici nu e cazul. Aici, accesul în poveste nu e pus la încercare de vreo tentație contemporană. Nu trebuie să cadrez astfel încât să evit în obiectiv vreo antenă sau vreun etaj în plus. Am grijă doar să nu retez vreun palmier sau să lărgesc limitele ca să intre și o turlă, și o crenelură de palat. Îmi fac datoria de călător, adun poze pe card-ul de memorie, dar memoria mea, cea volatilă și hachițoasă, reține că aici mi s-a redefinit noțiunea de frumusețe. E genul ăla care, la un moment dat, îți dă una peste nas, de nu poți să o mai duci.
Deșuchiată, sfruntată, hulpavă, dictatorială, supradoză. E precum căldura. Nu îți cere voie, ci ți se prăbușește în moalele capului, într-o ofensivă de culori și contururi care configurează din nou Reconquista. Drog. Ai, pe de-o parte, frumusețea făurită din minți și degete de oameni: ziduri elansate spre văzduh, înnegrite de evuri și sparte de ogive franjurate. Sau arabescuri albastru celest, a căror muzicalitate e potențată de susurul fântânilor arteziene. Pe de altă parte, tot orașul e năpădit de o vegetație care desfidă ideea de Europă. Sunt palmierii cei mai înalți, cei mai bogați, sunt cele mai formidabile șiruri de portocali și lămâi, sunt ficuși groși și înalți cât baobabii, iar tufele de bougainvillea se prăvălesc peste pereții albi. Grădina sălbatică atentează la rectiliniul citadin.
O altă grădină, înțepenită și fără de foșnet, se scrie în mozaic, în curbe fără capăt, care desenează arbori și făpturi, atunci când nu sunt forme abstracte. Orașul ăsta e ca un decor de film, în care scenografi au fost arhitecții arabi și cei catolici. Primii au ordonat spațiul și i-au dat grația și desăvârșirea grafemului. Nimic în plus, nimic în minus, o pasmanterie decorativă ițită din știință, pondere și constanță. Ceilalți s-au cocoțat pe arcurile lor de piatră și au cântat gloria goticului flamboyant în turle, ogive, altare și capele. Amestecul alb cenușiu, ordinea dintr-o parte și demonstrativul din cealaltă, simplitatea și declarația de putere eclesiastică au scos la iveală un oraș în care pacea domnește din nou. Fuziunea de identitiăți vizuale e însăși esența lui.
Cald. Câteva pisici dormitează la umbra fostei fabrici de țigări făcută celebră de o fetișcană ce-și sumețea fustele și îți ghicea viitorul sumbru în cărțile de joc.
Nu departe, figura ei cu iz de broșură turistică e replicată în siluetele trufașe ale bailaorelor, cărora flamenco le tasează osatura și le întreține misterul. Nu are zâmbet dansul ăsta și nu are rost să îl cauți în localuri sclipicioase, recomandate de pliante. Urmărește-l în tablaos obscure, la limita sordidului, fără aer condiționat, cu câteva mese și o scenă îngustă de scândură, istovită de amintirea sutelor de pantofi cu blacheuri ce i-au torturat lemnul. Mantòn-ul, careul acela supradimensionat din mătase, cu flori cusute, se leagă peste umeri și în jurul torsului, cu nod la spate, pentru ca franjurii lui să deseneze propriul dans în completare. E alean, poezie și încrâncenare în această muzică gâjâită, făcută din palme bătucite, voci hârâite și pocnete de tocuri, reziduu al semințiilor oacheșe, răzbunătoare și fataliste de acum câteva sute de ani. În câteva minute, aerul se încinge, se umple de damfuri de sudoare și alcool, devine la fel de ciudat respirabil precum cel de afară, saturat.
Noaptea cu felinare citrice are pâlpâiri la întretăieri de străzi, unde câte un crucifix sau Madonă atârnă pe zidurile albe, maghrebiene. Simplitatea imaginii e pusă pe fugă de larma tavernelor, mese înghesuite între o stradă și alta, urcate pe treptele ce fac legătura în acest păienjeniș al Barrio Santa Maria, în care Catedrala cu Giralda domnește ca o tarantulă de aur vechi. Plăcerea, însă, e păgână. E sublimată în vinuri tinere și în feluri simple, astringente, reci, vegetale, că altfel nu se poate în arșița asta. În piele arsă de soare, în somn amânat, în haine simple, subțiri, monocrome, în pasiune liberă, estivală. Ceva mai departe, într-unul din patio-urile de la Real Alcázar și de la Casa de Pilatos, e liniște cu vise maure.
Mi-am amintit, brusc ca un acces de zăduf, ca o doză de narcotic, cu dor, de Sevilla.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
O durere profundă și ascunderea lacrimilor
“În afara timpului” de Olivier Assayas
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
