Salvează cine obosește (viața) – Drive My Car
Alternativa ideală la blockbuster-urile americane? Noul film al lui Ryūsuke Hamaguchi se deschide cu o magnifică scenă crepusculară, în care silueta unei femei se dezvăluie contra luminii. Vocea femeii va bântui pelicula Drive My Car: este cea a lui Oto, o scenaristă de televiziune, căsătorită cu un regizor și actor, Yusuke Kafuku, care va lucra la o adaptare după piesa lui Cehov. Înainte de a dispărea, Oto va fi înregistrat o parte a piesei pe o casetă audio, lăsând în urmă o ‘coloană sonoră’ pe care omul de teatru o va asculta în mașină, în buclă, pentru a dialoga cu fantoma defunctei. De la cabina aproape bântuită a unei mașini roșii, în care doi străini se descoperă, până la o scenă de teatru poliglot, în care semnele se tot suprapun, filmul (adaptat după Murakami și câștigător al Premiului pentru «Cel mai bun scenariu», la Festivalul de Film de la Cannes, 2021) regizorului japonez Ryūsuke Hamaguchi îmbrățișează o mie de idei și deschide o mie de căi către o realitate copleșitoare. Drive My Car devine un superb tur de forță, sub forma unui vibrant tribut adus lui Ingmar Bergman. Așadar, japonezul Ryūsuke Hamaguchi îmbarcă un regizor și șoferul său într-un Saab roșu și semnează un film uluitor despre doliu și despre puterea vindecătoare a cuvintelor.
„A adapta înseamnă a trăda” – suna o butadă. Iată că, dintr-o scriitură a ilustrului său compatriot Haruki Murakami, tânărul regizor japonez Ryūsuke Hamaguchi a realizat un film de aproape trei ore, care are o anumită libertate în raport cu ‘materialul-sursă’ (care poate fi citit în câteva minute). Abordarea lui amintește de cea a sud-coreeanului Lee Chang-dong, care se bazase pe un alt text (scurt) al scriitorului pentru a produce splendidul Burning (2018). Pelicula Drive My Car devine fila mai realistă a lui Murakami. Din nuvela, care deschide colecția „Bărbați fără femei”, Ryūsuke Hamaguchi a păstrat personajele principale. Bunăoară, în urma morții subite a soției sale, Yusuke, actor și regizor de teatru, acceptă să pună în scenă o adaptare a piesei „Unchiul Vania” de Cehov, într-un teatru de provincie. La fața locului, îi este repartizată ca șofer personal, discreta Misaki, o tânără căreia îi încredințează, nu fără dificultate, cheile de la un Saab 900 de un roșu aprins. În drum spre repetiții, Ysukue ascultă înregistrarea audio a piesei, citită de defuncta soție. Textul original s-a deschis odată cu întâlnirea dintre Yusuke și Misaki, Haruki Murakami discutând cu umor despre dificultatea celui dintâi de a avea încredere în femeile aflate la volan. Acolo unde, poate, mulți regizori ar fi derulat atunci firul relației în devenire dintre cei doi protagoniști, Hamaguchi îl împinge înapoi până mult mai târziu. Cineastul nipon alege să-și înceapă filmul cu câțiva ani înainte. Practic, narând mai întâi despre viața de cuplu a lui Yusuke până la evenimentele care au precedat doliul, ce va bântui apoi întrega acțiune. Pe ecran, povestea capătă – astfel – densitate și o gravitate suplimentară a protagoniștilor, care au toată dificultatea din lume în a-și exprima sentimentele.
Unul dintre punctele forte ale romanelor lui Murakami, care le face captivante pentru milioane de cititori din intreaga lume, este crearea de tipare repetitive, imagini, situatii, unii ar spune ‘trucuri’ care revin la intervale regulate precum temele unei partituri de jazz, ale scriitorului. În ecranizarea Drive My Car, ele se concretizează prin replicile lui Cehov, reluate la perfecțiune de pe bancheta din spate a unui Saab, o autostradă pustie, noaptea sau reprezentația finală în fața unei săli de teatru, în care publicul aplaudă. Drive My Car este un film care ne invită să citim printre rânduri: cele ale dialogurilor și ale scenariului, adaptate după o nuvelă de Haruki Murakami, și cele ale unei lumi a geometriei compozite, în care unghiurile și supraîncadrarea reprezintă relațiile dintre personaje care se deschid greu unele către celelalte. Pelicula cineastului japonez lucrează în această direcție pentru a multiplica dublele și reflecțiile, pe marginea dialogurilor în care domnește ‘nerostitul’. Când, de exemplu, Yusuke își schimbă hainele în dormitor (la începutul filmului), tânărul actor cu care soția lui este pe cale să-l înșele apare într-o oglindă, indicând o relație de asemănare între cei doi bărbați și prefigurarea modului în care dramaturgul va descoperi (mai târziu) infidelitatea lui Oto (printr-o reflecție). Precis din punct de vedere formal, lui Hamaguchi îi place să estompeze urmele poveștii sale, ‘săpând’ o brazdă paralelă cu cea trasată de dialoguri. În scena menționată mai sus, Oto nu numai că îl prezintă pe Yusuke unui actor despre care bănuim, după intonația vocii sale, că este iubitul ei, dar și încadrarea în spațiu devine relevantă: ceea ce soția lui îi prezintă este un dublu întinerit, o reflecție în care, mai târziu, el însuși va ajunge să se recunoască. Întreaga peliculă are o logică a discrepanței între ceea ce se aude și ceea ce se vede și, prin extensie, între cuvinte și punere în scenă, pe care Hamaguchi o detaliază expunând, în restul filmului, propria sa metodă de lucru. Îl vedem pe Yusuke, în timpul numeroaselor sesiuni de lectură, dialogând cu trupa de actori (lectura la masa de lucru). Devine fascinant să observi mereu existențe pe jumătate ancorate în ficțiune. În Drive My Car, ființele apar – la prima vedere – ca niște ventriloci triști, la care manipularea prin limbaj contribuie la menținerea distanței cu lumea care le înconjoară. Așa cum transpare și din repetițiile de teatru, problema se reduce la a reuni trupul și cuvântul. Acesta este punctul spre care se îndreaptă povestea: în timpul unei scene de spectacol teatral/repetiții, o actriță mută declamă textul lui Cehov prin limbajul semnelor, înconjurând cu brațele figura lui Yusuke. Ar putea fi ‘o cheie’ pentru un răspuns la vocea fără corp care a caracterizat până acum personajul fantomatic al lui Oto, o umbră care plutește deasupra filmului. Aici, corpul „vorbește”, pentru a exprima o durere care a rămas de nespus prea mult timp (singuratatea unui văduv incapabil să accepte despărțirea). Ceea ce este pe deplin convingător în Drive My Car se datorează astfel convergenței, oarecum ideale, dintre evoluția scenariului și fluctuațiile, uneori foarte fine, ale punerii în scenă. Pelicula are o mare densitate, multe dispozitive scenice se succed, iar o mare galerie de personaje dezvoltă (timp de trei ore) relații complexe. Pe măsură ce avansează, filmul trasează alte linii. În timpul pregătirii piesei sale, Yusuke este însoțit de Misaki Watari, tânăra-șofer, angajată să-i conducă mașina prețioasă. Și ea și-a pierdut o persoană iubită (mama ei) și trebuie să poarte greutatea doliului în timp ce îl însoțește, de la hotel în sălile de ședințe, pe omul de teatru îndurerat. Observăm cum regizorul a transformat acest vehicul, roșu aprins, într-un adevărat mormânt, unde figurile mute ascultă o voce de dincolo de mormânt. Cu trecerea timpului, relațiile se dezvoltă, astfel, luăm parte la acea sfâșietoare conversație dintre Yusuke și fostul iubit al soției sale, împărtășind – pe drum – ultima poveste născocită de Oto.
Dacă la început, Yusuke și Misaki păreau distanți, călătoria de la finalul filmului indică o reală apropiere. Aflați la ruinele casei familiei lui Misaki, devastate de o alunecare de teren (aici, recunoaștem teama de dezastru, temă recurentă la Hamaguchi), protagoniștii, în vârful unui deal înzăpezit, par capabili să accepte dispariția celor dragi. Lumea din jurul lor este dezgolită, lipsită de reflexii, semne sau orice rețea de linii. Nu mai este vorba de a păstra în zadar fantomele în lumea celor vii, de exemplu, recurgând la instrumentele ficțiunii, ci de a accepta că dispariția poate lăsa în urma ei o simplă pânză goală, unde urmele se evaporă.
Fără șocuri, fără frânări bruște: totul este remarcabil de fluid, iar emoția ajunge să ne copleșească într-un ultim act amețitor. Drive My Car este și o lucrare de rară inteligență și sensibilitate asupra creației artistice sau a modului în care arta se naște și se dezvoltă prin ascultarea celorlalți și/sau abandonarea totală a inconștientului. Oto inventează povești, Yusuke le transformă, Misaki poartă în ea povestea imaginară a propriei drame familiale: arta nu va fi instrumentul mântuirii, ci un mijloc de a-și exprima temerile, îndoielile și mânia, precum face Anton Cehov în „Unchiul Vania”. Un regizor formidabil, cu o precizie și o claritate a liniilor care nu se tem să se estompeze, Hamaguchi acționează ca un revelator nu atât de suflet (nimic metafizic în filmele sale), cât de ființă, accentuând vibrația de la răscrucea dintre corp și verb.
Pe Mădălina o puteți găsi și aici.
Regia: Ryūsuke Hamaguchi
Scenariul: Ryūsuke Hamaguchi, Takamasa Ōe după Drive My Car de Haruki Murakami
Imaginea: Hidetoshi Shinomiya
Decorurile: Mami Kagamoto
Costumele: Haruki Koketsu
Sunetul: Izuta Kadoaki, Miki Nomura
Montajul: Azusa Yamazaki
Muzica: Eiko Ishibashi
Distribuția
Hidetoshi Nishijima – Yusuke Kafuku
Toko Miura – Misaki Watari
Masaki Okada – Kôji Takatsuki
Reika Kirishima – Oto Kafuku
Yoo-rim Park – Lee Yoon-a
Dae-Young Jin – Koon Yoon-su
Durata: 2h59
Citiţi şi
22 – 31 octombrie, a 12-a ediție Les Films de Cannes à Bucarest
Despre formele pe care le poate lua scrisul în câteva exemple subiective
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
