“Ce ai făcut la școală?” este întrebarea care mi-a fost adresată în fiecare zi, aproximativ 170 de zile pe an, timp de 12 ani. Adică am auzit întrebarea asta cam de mimim 2040 de ori în viața mea. Dacă luăm în calcul că deseori, în funcție de cum ajungeau ai mei acasă, era foarte posibil să fiu întrebată același lucru de două sau chiar trei ori într-o zi, numărul e probabil mult mai mare.
Dacă era zi fără lucrări de control și fără scos la tablă, scăpam ușor cu un “nimic deosebit” sau, dacă aveam chef de vorbă, cu o bârfă mică de pe la școală. Dacă era zi în care primisem note și dacă măcar una dintre ele era mai mică de 10, prima întrebare era, aproape invariabil, urmată de a doua: “Aurora cât a luat?”. Tot invariabil, Aurora lua mai mult decât mine. Uneori un pic mai mult. Alteori mult mai mult. Dacă eu luam un nouă muncit, mai mult ca sigur Aurora lua un zece impecabil. Număr pe degete momentele de glorie și euforie absolută în care, prin nu știu ce minune, reușeam să obțin vreun 10 la română într-o zi când Aurora fusese în vreo pasă extrem de proastă și luase nouă. În zilele alea, ca niște diamante rare, nici nu mai așteptam a doua întrebare. De fapt nici pe prima. Intram în casă și strigam de la ușă: “Azi am luat un zece la română și Aurora a luat 9!”.
Acelea erau, pentru mine, zilele în care mă simțeam mai bună, mai importantă, mai competentă și în care viitorul mi se părea mai roz decât în orice altă zi. În zilele alea puteam să fiu sigură că nimeni n-o să-mi spună despre cum trebuie să “fii performantă”, “te odihnești de muncă printr-o altă muncă”, “să nu lași garda jos”, “să fii cel mai bun ca să pregătești pentru viața asta, care-i ca o junglă”. În zilele alea, paharul meu cu stimă de sine era plin. Aurora era un fel de Everest al meu – dacă puteam să o cuceresc, măcar o zi, mă simțeam pe acoperișul lumii. Doar că a doua zi mă trezeam iar la poalele muntelui, fără vreo garanție că o să mai ajung iar în vârf. Și, de la an la an, Everestul meu era tot mai înalt și tot mai greu accesibil. (…)
Aveam optsprezece ani și de atunci au trecut încă o dată pe atâția. Procesul de vindecare al premiantei din mine a fost lung și nicidecum liniar. M-am trezit prinsă în cicluri de competiție cu mine însămi de nenumărate ori, m-am comparat cu alții pe care-i vedeam mai buni, mai competenți, mai de succes ca mine. Am iubit cel mai popular băiat din facultate, doar ca să-l văd dispărând în neantul unei boli psihice și să pot să învăț ce înseamnă cu adevărat o inimă zdrobită. Mi-am pus target de realizări până la “X” ani, l-am atins și apoi mi-am dat seama că nu sunt deloc mai fericită. Am făcut o casă de care nu m-am bucurat, ca să descopăr că sentimentul de “acasă” nu stă într-un act de proprietate. Am trecut printr-o căsnicie ratată, ca să învăț că familia nu e o bifă pe CV. Am avut niște job-uri bine plătite și am văzut cum e să-ți fie greață să te dai jos din pat dimineața, doar pentru ca să scrie ceva anume pe cartea ta de vizită și să poți plăti ratele la casa “proprietate personală”. Am renunțat la tot ce am construit și am luat-o de la capăt, doar ca să-mi dau seama că exist și contez ca ființă și fără toate realizările mele.
Am făcut terapie, am continuat să scriu în jurnalul meu care acum se întinde pe vreo 8 caiete și jumătate de viață. Am acceptat că nu sunt și n-o să fiu niciodată perfectă, dar că pot să-mi construiesc o existență cu sens în care imperfecțiunile mele să fie daruri, nu poveri. Când am simțit că sunt suficient de întreagă încât să nu mai aștept să vină altcineva din afară să mă completeze, mi-am găsit un alt imperfect, ciobit și lipit, ca mine, și împreună am adus în lume un copil minunat, la fel ca toți ceilalți copii. Ea ne aduce aminte în fiecare zi că încă mai avem de crescut și, pentru că știm acum că nu există părinți premianți, încercăm să fim măcar niște părinți treji și prezenți. (…)
Am descoperit în anii ăștia că aproape fiecare om cu care lucrez ascunde în el, într-un fel sau altul, o “dramă a premiantului”. Aproape toți am avut o “Aurora” în copilăriile noastre. Uneori era fratele sau sora, alteori un vecin. Alteori erau pur și simplu “alții” care “de ce pot și tu nu poți?”. Suntem o generație de premianți răniți care ne căutăm pe noi înșine în succesul nostru profesional sau social. Ne spunem că viața e o luptă și veșnic suntem într-o alergătură nebună ca să demonstrăm ceva cuiva. Nu ne dăm seama că de fapt, cei cu care ne luptăm suntem chiar noi înșine.
În studiile de cultură, România are o componentă de “hipercompetitivitate” mai mare decât vasta majoritate a celorlalte țări din lumea asta. Suntem o nație de copii mari care toată viața se străduiesc să ia “zece pe linie” și, deseori, orbi la propria suferință, dăm mai departe trauma asta și copiilor noștri. Îi hăituim, presăm, criticăm, comparăm – toate cu intenția declarată de a-i face “mai buni” și “a-i pregăti pentru viață”. În procesul ăsta, îi îndepărtăm de ei înșiși, le stricăm busola stimei de sine și le dărâmăm acel centru interior, aducător de echilibru, care le-ar da convingerea că sunt intrinsec valoroși, independent de oricine și orice din afara lor. Dincolo de notele lor mari, cu care ne mândrim și care ne dau măsura succesului nostru ca părinți și iluzia siguranței că, într-un fel, viitorul lor va fi mai bun, îi pregătim și pentru o viață în care orice și oricât ar face, niciodată nu va fi destul și în care își vor căuta mereu în afară confirmarea propriei valori.
În fiecare dintre noi există un copil care așteaptă să audă și altă întrebare decât “ce ai făcut azi la școală?”. Un copil care vrea să se joace, să fie liber, să nu mai facă “ce trebuie”. Un copil care e unic și nu are nevoie să fie comparat cu alții, care și ei sunt unici. Un copil care are nevoie să audă: “Ești suficient. E suficient. Nu mai trebuie să faci nimic, să bifezi nimic, să demonstrezi nimic.” Un copil care tânjește să-l luăm în brațe și să-i spunem: “Te iubesc exact așa cum ești”. (…)
Later update: După ce am publicat textul, Aurora a scris într-un comentariu public propriile ei lecții. Cu permisiunea ei, republic aici gândurile ei. Sper să putem învăța cu toții ceva din ele.
“Între timp, Aurora din poveste alerga și ea să-l prindă din urmă pe Cătălin – cel care mereu ieșea primul la faza națională a olimpiadei de fizică, pe când ea, Aurora, lua premiul 2. Cătălin s-a sinucis în casa bunicii lui de la țară, în vara lui 2004. Atunci m-a lovit, ca un tren, realizarea. Cu cât eșți mai aproape de vârful Everestului, cu atât e mai periculos. Cu atât îți poți permite mai puțin să greșești. Cu atât ești mai singur. La universitate dormeam 2-3 ore pe noapte că să rămân cu 10 pe linie. Dar, inevitabil, când încercam să mă plâng vreunui prieten, nu primeam decât un răspuns: “dacă și ție ți-e greu, eu ce să mai vorbesc”.
E ușor, atunci când alergi să “întreci” pe cineva, să ți se pară că lor le e mai ușor. Că sunt în față fără efort, că au pur și simplu un talent natural la asta. Recunosc, talentul meu natural s-a dovedit într-adevăr să fie la matematică și fizică – dar asta a însemnat, până la urmă, tot doar un alt fel de pagină din drama preminantei. Pe când părinții o întrebau pe Alis ce notă a luat Aurora, și pe Aurora o întrebau ai ei ce notă a luat Alis. Și, pe deasupra, ce premiu a luat Cătălin. Și, printre rânduri, m-am trezit cândva pe la 30 de ani jinduind să renunț la job, la căsnicie, să fug pe alt continent și să o iau de la zero. Că să testez, empiric, cine mă iubea pentru cât de “perfectă” păream, și cine era alături de mine necondiționat. Trist este faptul că chiar nu știam, pe atunci, răspunsul la întrebarea asta. Când m-am mutat în Japonia, câțiva ani am mințit despre profesia mea adevărată (le spuneam noilor persoane pe care le întâlneam că sunt fie fotograf fie analist de date, în loc să le spun că lucrez pentru agenția spațială japoneză). În mod paradoxal, această minciună m-a ajutat să mă regăsesc — pentru că noii mei prieteni, eram sigură, o apreciau pe Aurora adevărată, nu pe cea perfectă cu 10 pe linie.”
Citește articolul întreg aici.
Citiţi şi
Bolile cu transmitere sexuală – o mare problemă în lipsa educației
