1. Carmen
Iulia trebuia să moară! Nu era decât o amică ipocrită şi o nimfomană, o nesătulă. Cu mutra aia de coţofană împăiată şi cu fundul ăla lat cât uşa, cum credea că Alex, o mândreţe de bărbat, s-ar uita la ea altfel decât pentru…
Trebuia să-l câştige cu orice preţ pe Alex. La anul, în martie, făcea patruzeci de ani şi acum, cu operaţia asta, văzuse ce-nseamnă să fii singură… Un nepot plecat în State şi o vară de-a doua undeva pe lângă Piteşti. Singură…
Pur şi simplu se îndrăgostise. Acum, în al doisprezecelea ceas, o lovise. Oarbă şi cu năbădăi. Aşa i-l furase şi pe Grig în urmă cu zece ani, acum nu i-ar mai fi fost şef, ci doar soţ. Nu se va mai întâmpla la fel!
„Eu, cu angina mea, iau Nitropector, tu ce iei pentru tensiune?”, „Prestarium. În fiecare seară, îmi îndulcesc un ceai cu miere şi-mi iau pilula.” „De cinci miligrame sau de zece?”, „De zece, parcă…”, „E rotundă sau alungită?”, „Rotundă.”, „Înseamnă că e de zece miligrame.”, „Ei, tu, lasă-mă pe mine, mai degrabă mi-ai povesti cum a fost cu operaţia!…”. „Cum a fost cu operaţia…”, nu catadicsise să vină la spital, nici înainte, nici după operaţie. „Cum a fost operaţia…”, prefăcută de doi bani, nu mai putea ea de cum fusese operaţia…
Înainte de a lucra aici, fusese farmacistă trei ani şi păstrase reţeta unui compus ce-i spusese doctorul că provoacă aproape instantaneu o hemoragie puternică. Nu lăsa urme chimice, în fine, nu prea mari… un medic legist neatent nici nu le-ar fi băgat în seamă, chiar şi unul bine intenţionat le-ar fi asociat cu semnele unei afecţiuni curente… Putea să facă uşor o pilulă nu neapărat identică, dar foarte asemănătoare cu Prestariumul de zece miligrame. Iulia avea hipermetropie, dar nu purta ochelari – caracuda se voia și sexy! –, aşa că n-ar fi fost nicio problemă…
Cum anume totuşi să substituie pastilele? De autoinvitat nici nu putea fi vorba!… De trei luni relaţiile se răciseră, de când şeful îi acordase Iuliei o semnificativă mărire de salariu ce nu avea corespondent în calitatea sau volumul de muncă prestată. „Asta-i pentru ce i-ai prestat pe timpuri, dragă! I-e milă de ce vede acum!”. Nici vorbă.
În pauza de masă coborî să-şi cumpere un iaurt slab. În gang, maşina Iuliei. Lată, de-abia te puteai strecura pe lângă ea. „Curvă ordinară!”. Pe bancheta din dreapta îi văzu portofelul şi cartela magnetică.
* * *
— La naiba!
O auzi pe Iulia şi aproape că leşină după dulapul greu de pe hol, acolo unde se ascunsese. Deranjase mileul ăla nenorocit pe care era cutia de Prestarium? Văzuse că nu mai erau trei pastile, ci una singură?
Trebuia să le lase şi pe celelalte. Se grăbise. O voise moartă încă din seara asta, mizase pe faptul că un bolnav cronic nu este atent la câte pastile are în blister, mai ales dacă vede că mai are unul plin, cu condiţia, bineînţeles, să fie ieftine, iar pentru Iulia erau. Numai din mărirea salarială preferenţială de care avusese parte, putea să-şi cumpere vreo zece cutii!
Greşise!
— Of! se auzi din dormitor.
Carmen îşi stăpâni cu greu bătăile inimii. De bucurie. Însemna că raţiunea Iuliei capitulase în faţa gesturilor mecanice, zilnice. „Sigur că le-ai luat şi pe celelalte două, numai că nu-ţi aduci aminte!”.
De dincolo se auzi ceaşca pusă pe şemineu. La scurt timp, auzi cum se deschide uşa de la baie. Mai rămase după dulap minute bune, până când auzi că apa din cadă se linişteşte – Iulia lăsase uşa întredeschisă. Intră în dormitor şi văzu pe şemineu blisterul gol. „Grozav!”. Inima îi bătea cu putere să-i sară din piept, dar nu se putu abţine să nu arunce o privire prin uşa întredeschisă de la baie – pe hol era întuneric, n-avea cum să fie văzută! Iulia era cu capul dat pe spate în apa cu inflexiuni roşiatice. „Dumnezeule! Nu ştiam că lucrează atât de rapid!”. Abia stăpânindu-se să nu icnească, făcu un pas îndărăt şi, cu mare grijă, o luă spre ieşire.
2. Iulia
Trebuia s-o omoare cumva pe nenorocita aia! Cu ce ochi pofticioşi se uita Alex după fundu’ ei ori la sânii ei scofâlciţi ce se bălăngăneau în bluze cu decolteuri nesimţit de largi, la faţa-i boită şi la ochii ce-i tot da peste cap ca o curcă beată. Carmen Picioarelungi trebuia ajutată să moară cumva, iar Alex trebuia să fie al ei! A fost – că doar îi cedase din prima – şi trebuia să rămână al ei.
Răsuflă adânc, dar nu se linişti nicicum. Avusese o zi oribilă, dintr-aia care-ţi scoate peri albi şi-ţi amărăşte viaţa. Dimineaţă îl atinsese cu maşina pe Nero, câinele vecinei, la birou completase aiurea nişte hârtii şi trebuise să le refacă, în pauză vărsase cafea pe o porcărie ornamentală la care Grig ţinea din cine ştie ce motive, iar când ieşise de la serviciu, geamul de la portiera dreapta faţă era spart. Sunase la poliţie şi ajunsese în cele din urmă la secţie pentru fotografii.
Acolo, stupefacţie:
— Vreţi să faceţi plângere penală? o întrebase unul curăţel, ce părea mai mare în grad pe-acolo…
— Da.
— Păi, făcuse acela puţin încurcat, vreţi să vă reparaţi maşina sau nu?
— Adică?
— Păi, dacă faceţi plângere penală, nu primiţi bani de la firma de asigurare şi durează. Durează până prindem făptaşul, până vă despăgubeşte… O lună, două…
Căscase ochii nevenindu-i a crede.
— Trei… Pe de altă parte, dacă nu faceţi plângere penală, mâine aveţi maşina gata. Spuneţi că geamul a fost spart de-o piatră pişcată de pneul unui autoturism al cărui număr n-aţi reuşit să-l reţineţi, şi gata.
— Şi actele? Cartela? Banii?
Ofiţerul sau ce naiba era ăla o măsurase din cap până-n picioare.
— Şaizeci de lei!… Ăia nu-s bani, doamnă!… Cartea de identitate şi cartela, probabil le-a aruncat pe undeva. Sunt peste 90% şanse să le recuperaţi. Şi chiar de nu le-aţi recupera, în câteva zile vă faceţi altele! Cartea de identitate în regim de urgenţă, vorbim noi la serviciul de evidenţă a populaţiei…
Păcat de portofelul din piele, abia cumpărat de la Louis Vuitton, în care avea cartea de identitate şi cartela magnetică.
Capac peste toate şi nenorocita aia îi făcuse ochi dulci lui Alex întreaga zi.
Nu-i plăcuse niciodată Carmen, cu aerele ei de fandosită. A cincea generaţie la oraş, ce să-ţi spun! Asta trebuia să-l determine pe Alex să-şi schimbe interesul? Mângâie pluşul canapelei pe care Alex o tăvălise sâmbăta trecută şi un val de căldură îi străbătu corpul. Se cutremură.
Alex… Venise cu vreo zece zile în urmă. Prieten de-al lui Grig, evident. Dar ce prieten! Brunet cu ochi verzi. Sprâncene groase, tăietură-n bărbie… Înalt, suplu, cu haine sport ce păreau făcute la comandă, aşa de bine îi picau. Nu avea nicio sarcină concretă, se plimba de acolo-colo, mai intra şi în secţia de producţie… într-un cuvânt, freca luleaua, dar o făcea cu graţie. Bine că nu era vreun timid încurcat în principii şi gânduri abracadabrante. El îndrăzneţ – o pipăise din prima zi – ea disponibilă… Ştiau ce voiau de la viaţă. Şi el la cei treizecişişapte de ani ai săi, şi ea la cei patruzecişi…
Îşi puse o ceaşcă mare de ceai. O linguriţă de miere de tei. Amestecă.
Scorpia aia trebuia omorâtă! Nu putuse să moară la operaţie? Sau măcar să se fi ivit nişte complicaţii postoperatorii, să fi revenit la muncă peste o săptămână, două, trei, o lună, până-l prindea ea în laţ ca lumea pe Alex… Ulcer perforat. Avea să se uite pe internet, dar ce-i venea ei în minte acum era o supradoză de ceva banal, aspirină spre exemplu. Aruncă resturile de mâncare la coş şi trânti farfuria şi tacâmurile în chiuvetă. Avea să le spele mâine, sâmbăta, la cafeaua întârziată. Şi avea să-i facă o vizită lui Carmen, cu o atenţie, ceva dulce asezonat cu aspirină…
Urcă în dormitor. Îşi scoase cerceii şi se schimbă. Se demachie cu gesturi mecanice. „Să nu uit de ea!”. Puse mâna pe pachet şi scoase folia aproape golită. Luă pastila din blisterul pocnit, luă şi ceaşca, se opri pentru o clipă să aranjeze mileul ce i se păru cam într-o parte, însă scăpă pastila.
— La naiba!
Înainte s-o poată opri cu piciorul, pastila se rostogoli şi intră în crăpătura dintre parchet şi şemineu.
— Of!
Cu un pocnet sec, scoase o altă pastilă din celălalt blister şi-o înghiţi. Închise cutia.
Intră la baie şi după ce verifică maşinal temperatura apei, lăsă halatul de pe umeri şi intră în cadă. Simţea că se relaxează. O va ucide pe scorpia aia. O va împăna cu aspirină sau cu ce va găsi că trebuie pe internet. De trei luni nu mai fusese pe la Carmen. Şi ce dacă? Motive de inventat erau o groază… O să-i ducă un tort. Ba nu un tort, un tort întreg ar fi putut să-i trezească ceva bănuieli!… Cel mai bine-ar fi fost nişte bucăţele de plăcintă. Un şir, tăiat frumos. Sau o bucată de tartă. Un sfert de tartă. Sau o treime? Dar dacă nu se omogeniza ca lumea aspirina? Mai bine cocea într-o tavă mică nişte plăcintă specială! Nişte bucăţele de plăcintă cu mere – care erau moartea ei! – pe-o farfurie i-ar fi înlăturat orice suspiciuni! Aşa va face! „Plăcinta cu mere e moartea ei…”.
Luă gelul colorant şi picură în apă vreo cinci picături mari, sângerii. Apa începu să se coloreze. Roz. Relaxare. Îşi sprijini capul pe marginea căzii şi începu să viseze la o lume fără Carmen.
* * *
Se uită în stânga şi în dreapta. Nimeni. Asta îi dădu un sentiment de siguranţă. Nu era pus zăvorul, aşa că împinse uşurel poarta. Sună delicat de două ori şi-şi compuse un zâmbet fals. „N-am putut să vin la spital pentru că, ştii şi tu doar, mama s-a îmbolnăvit şi mai mult am stat pe la ea…”. Mai sună o dată. „ Căţea ce eşti!”.
Uşa se deschise.
— Bună, Carmen! se chinui să salute.
Carmen se uită la ea îngrozită.
„Ce naiba, n-am avut timp să mă machiez ca lumea, dar chiar aşa de rău arăt? Oi fi tu vreo tinereţe la treizecişinouă de ani!…”
Ca şi cum ar fi văzut o fantomă, Carmen făcu un pas înapoi, duse mâna la piet şi căzu. Iulia intră şi închise repede uşa. Lăsă farfuria cu plăcintă pe măsuţă şi se întoarse spre Carmen. Îi luă pulsul. Slab de tot. Să o lovească puternic în torace? Să dea telefon la 112? Rânji şi se aşeză pe un scaun. Va aştepta un sfert de oră, apoi va suna la Salvare ca o prietenă adevărată.
„Să aşteptăm puţin!…”, se uită senină, detaşată la trupul chircit. O umbră îi trecu totuşi pe chip când îi atrase atenţia ceva. Capătul de piele cafenie ce-i ieşea din buzunarul flanelei, nu era cumva portofelul ei? Îl extrase cu atenţie. Şaizeci de lei. Al ei era. „Ce se întâmplă aici?”. Tulburată, din doi paşi fu lângă uşă. „Ce caută portofelul meu la ea?”. Dădu să iasă. „Of, ce proastă sunt!”. Se întoarse şi luă farfuria cu plăcintă de mere. Trase mâneca în jos, peste mână, şterse clanţa şi ieşi. Făcu doi paşi şi iarăşi se-ntoarse. Şterse soneria cu mâneca. Deschise portiţa. Nimeni atent. O luă spre casă, până dădu colţul, încet, apoi aproape în fugă.
Carmen îi spărsese maşina? De ce? Ar fi avut de gând să o streseze, să-i facă numai bucurii dintr-astea? Ce femeie măruntă!… Ce-ar mai fi avut de gând să-i facă? Da, poate c-ar fi vrut s-o vadă şi moartă! Aşa l-ar fi avut pe Alex doar pentru ea, dar nu, Alex e al ei, numai al ei! „Dumnezeule!”, în portofel găsise doar banii şi cartela. Cartea ei de identitate rămăsese la Carmen? Îngândurată, în mijlocul străzii, nu văzu cum maşina se îndreaptă direct spre ea. În ultimul moment auzi claxonul disperat, dar…
Era exact ca Peugeot-ul ei, acum în service din cauza geamului spart…
În plin.
3. Irina
Cu un gest cochet, Irina își așeză mai bine pălăria neagră cu boruri largi. Se simțea bine privită de atâția bărbați. Până și preotul îi aruncase o privire gen „nu treci o dată pe la biserică să te fac o spodevedanie?”. Zâmbi. Niște bătrânei. Doi – trei ceva mai tineri, dar neinteresanți, ieftini ca deodorantele pe care le foloseau.
— La naiba! scăpă printre dinți.
Își distrusese de tot perechea de sandale în pământul clisos. Armani Jeans. O mie șapte sute. Alex va trebui să-i cumpere alta, doar el îi spusese că trebuie să fie prezentă alături de el la dubla înmormântare organizată de firmă. Una infarct, una călcată de-o mașină. Îm, neatente. Parcă auzise și o șoaptă că una dintre ele fusese pe timpuri cu directorul. Sau amândouă? Îm, să se termine odată și să meargă la restaurant. Acum că sunt în București și e al doilea după Grig, vechi prieten și actual director executiv al companiei, ar cam trebui să-i propună să se căsătorească, logodna lor nedeclarată trebuia să treacă, în mod firesc, la stadiul de căsătorie programată, nu?
Bine că terminase odată cursul ăla de perfecționare și putuse să se întoarcă în țară. Dragul de Alex! Cu siguranță se plictisise teribil fără ea, fără prietenii pe care-i lăsase în urmă, la Brașov…
Îl luă de braț pe Alex. Văzu o femeiușcă ce se uita lung la Alex. „Hm, în curând o să trebuiască să dai bani, cocoană, să te uiți la el!”. Se lipi de el, mai că-i venea să-l ciupească de fund, acolo, între gropile alea care-și primeau nepăsătoare sicriele.
Dac-ar fi fost cu doi-trei ani mai bătrână, ar fi fost în stare de orice numai ca să-l păstreze. Ba chiar parcă își și declarase odată iubirea, „Dragul meu, aș ucide pentru tine!”.
Citiţi şi
Care sunt pașii în renovarea unui apartament vechi recent cumpărat?
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
