Despre dragoste s-au scris kilometri de cuvinte. Fiecare o înţelege exact aşa cum pricepe să dăruiască. Dai şi nu mai pomeneşti, în vecii vecilor. Dacă ai dat şi ai ţinut minte pentru mai târziu ca să scoţi ochii ori ca să te lauzi, mai bine nu dădeai. Era mai cinstit aşa.
Dragostea, ca şi credinţa, e ceva intim. Arde mocnit în interiorul tău fără să scoată văpăi ori fum. Câţi n-au murit din iubire? Arşi în interior, morţi de inimă rea, primiţi în Rai şi aşezaţi pe primul rând să cânte la harpă alături de heruvimi. Spune Cioran în Cartea amăgirilor: „Mi s-a făcut inima ca ceara şi se topeşte înlăuntrul meu”.
Unii îşi trăiesc credinţa zgomotos, căutând să iasă în evidenţă cu orice chip şi spunând chiar neîntrebaţi: „Eu postesc, eu am îmbrăcat biserica, eu merg la slujbă…” Taci, taci odată! Nu vezi că ai umbrit totul cu vorba? „Dumnezeu nu te vrea făţarnic”, vorba unui scriitor ateu.
Văd cucoane coafate care-şi aruncă teatral mâna dreaptă în cele patru zări când trec pe lângă gardul bisericii. Eu merg finuţ cu mâna-n buzunar şi nimeni nu ştie că-mi fac cruce cu limba: În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Iubirea e cuibărită în mine şi nu fac paradă cu ea. Iubirea şi credinţa nu se lehăiesc şi nu se demonstrează. Doar se ard intim, cu folos.
Alţii înţeleg iubirea şi credinţa urlând că în numele lui Allah omoară oameni. Atunci, abia atunci, îmi vine în cap vorba aia: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Da, vreau dinte pentru dinte. Nu vă mai fandosiţi că vai!, e păcat să doreşti moartea cuiva. E păcat, normal, dar dacă vine nebunul la tine, nu te aperi? Dacă eu văd filmări că tu, ISIS, teroristul, bărbosul cu ochii roşii de furie, tai capete de oameni răpiţi de pe stradă, că tu, holbatul fără suflet, spânzuri mame şi copii, că tu iei viaţa nevinovaţilor împuşcând la întâmplare, atunci eu, creştină cum sunt, vreau ca lumea să scape de teroarea ta şi, logic vorbind, îmi doresc dispariţia ta fizică să poată trăi ceilalţi fără frică de tine. Dacă dispari, foarte probabil, nu voi mai auzi la ştirile de dimineaţă cum ai mai prăbuşit tu avioane, ca atunci când ştergeam praful şi le-am văzut înfingându-se în turnuri de mi-au trebuit 10 minute să înţeleg ce se întâmplă şi încă ceva timp să-mi scot din ochi imaginea oamenilor ce săreau în moarte, sperând la o minune, de la etajul 42.Din cauza ta, jivină, eu am văzut toate astea şi te trimit în aia mă-tii urgent, fără să mai socotesc pentru că, între timp, nebun cum eşti, apeşi dracului detonatorul ăla şi mă spulberi, răgând ca un varan cu bale: Allah!!! Nici un Allah, mori tu primul că decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta.
Iubirea nu e ca atunci când Maricica îşi prinde soţul cu amanta în oghealurile familiale. Ea nu din iubire înşfacă de pe perete carpeta cu Răpirea din Serai să plece la mama, ci din disperare. Disperare că ea, corecta şi gospodina, a văzut cu ce se mănâncă, nu-i aşa?, iubirea. Da, aşa e, Maricică, uite cum, iar şi iar spunea, Cioran: „Dragostea fiind o întâlnire dureroasă şi paradoxală a fericirii cu disperarea, el, timpul, e prea neîncăpător excesului ei inuman. De aceea, de câte ori te trezeşti din iubire, pare că ţi-a putrezit timpul prin nu mai ştiu ce inimă”.
Iubirea e tăcere şi e reazem, mereu am crezut asta şi tare-mi plac vorbele Apostolului Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
