Era spre sfârșitul anului școlar. Clasa a III-a, cred. Una din puținele după-amieze în care putusem să ies afară să mă joc. Mă jucasem cu pisicile lui Costel, vecinul de la parter. Costel și nevastă-sa stateau pe balcon și râdeau. Curând după aceea au vândut apartamentul, s-au mutat la țară, pisicile s-au pierdut. Dar în seara aia erau toți pe balcon: Costel, nevastă-sa, motănetele, pisica-mamă, sora pisicii-mamă, și vreo patru-cinci pisicoi pe care îi trăgeam de coadă în neștire, mai știu eu de-a ce visând.
Mi s-a făcut sete. Am intrat în casă și am văzut-o pe bunică-mea servindu-se tacticos dintr-o pungă de alune alături de bunică-meu. Știam punga. Maică-mea i-o dăduse cadou de Sfinții Constantin și Elena, singurul cadou în ani de zile, după cum tot repeta. Nu îndrăznisem să o deschid. Nu era punga mea. Greșeala ar fi fost de neiertat. Dar acum o deschisese ea. Mi-am înghițit țipătul de bucurie, am rămas lângă ușă și am spus așa cum fusesem învățată: „Mami, te rog frumos, săru-mâna, dă-mi și mie un pumn de alune!”
Dacă aș fi fost mai mărișoară, dacă aș fi fost mai isteață, aș fi știut să tac. Să mă prefac că nu am văzut nimic. Să mă strecor înapoi. Și să pândesc momentul în care aș fi putut să iau câteva alune din punga desfăcută, nepăzită. Așa cum am făcut apoi de multe ori. Așa cum mă mai suprind încă făcând, deși nu mai e demult nimeni să mă oprească. Dacă aș fi fost mai mărișoară, dacă aș fi fost mai isteață, aș fi știut că, din punga de alune, singurul cadou de la fiică-sa în ani, bunică-mea nu îmi va da niciodată un pumn. Dacă aș fi fost mai mărișoară, dacă aș fi fost mai isteață, aș fi știut că în privirea ei nu era altceva decât ură, și aș fi fugit cât m-ar fi ținut picioarele.
Dar, în prostia mea, am rămas lângă ușă, cu mâinile la spate, cerșind un pumn de alune. „Vrei alune? Hai că-ți dau eu alune! O pungă de alune mi-a dat maică-ta că te-am crescut și te-am șters la c*r atâția ani de zile, și tu vrei alune?!?” scuipă bunică-mea înspre mine. „Hai! Hai, că-ți dau eu alune!” Am crezut că o să mă bată. Dar ce avea bunică-mea în minte era pur și simplu mai crud de atât.
Mi-a propus să ne jucăm: ea ascunde alunele, eu le caut. Dacă le găsesc, sunt ale mele. Ne-am jucat câteva ore. Ea ascundea alunele, eu le găseam, ea mi le lua cu forța din mână, singură sau cu ajutorul lui bunică-meu, și le ascundea din nou. Și tot așa. Spre miezul nopții, epuizată, am renunțat. Am căzut la pământ, plângând convulsiv. De furie, de neputință, de deznădejde. Am plâns până nu am mai putut plânge, fizic vorbind, până plânsul mi s-a transformat în tuse, până am început să tremur spasmodic, din ce în ce mai tare. Atunci m-au ajutat să merg în pat, mi-au luat temperatura și mi-au pus comprese. În zilele următoare, am avut febră constant peste 40 de grade. Apoi am început să îmi revin.
Am izbucnit în lacrimi de două ori până am reușit să termin rândurile de mai sus. De câte ori îmi vine în minte seara aia, încep să plâng. Uneori, mi se insinuează tăcut în minte, nici nu o bănuiesc că-i acolo, beau un pahar de vin cu prietenele, rătăcesc printr-o galerie de artă, alerg după un tren. Și dintr-o dată îmi trece prin fața ochilor, mă izbește în plex, mi se aruncă sinucigașă în poală, îmi spune din nou povestea cruzimii bătrânei ăleia. Și eu plâng. Ca toanta.
Nu am îndrăznit niciodată să mă gândesc cum ar fi fost viața mea cu pumnul de alune din seara aceea. E prea dureros să cuprind cu mintea un trecut în care aș fi fost un copil iubit, un copil dorit. Nu a fost nici primul, nici ultimul pumn de alune pe care nu l-am primit. Pumnul ăla a fost unul dintre cele care mi s-ar fi cuvenit. Și ăsta a fost un lucru pe care l-am înțeles cu greu: să mă iubesc și să mă respect în ciuda tuturor neiubirilor, umilințelor, respingerilor.
Lipsa pumnului nu m-a făcut niciodată să nu-l mai caut, să nu-l mai cer, să nu-l mai pândesc, să nu-l mai iau. M-a învățat însă unde să-l caut, cum să-l cer, cât să-l pândesc, când să-l iau. Și să-l apreciez cât de mult când cineva mi-l întinde, fără să-l fi căutat, fără să-l fi cerut, fără să-l fi pândit, fără să fi întins mâna să-l iau.
Dragostea e un pumn de alune. Întotdeauna ni se cuvine. Și întotdeauna e un miracol.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
