Ca orice femeie neînchegată bine, îmi place să mă îndrăgostesc la prima vedere. Ştiu din primele secunde dacă m-a lovit celebra chimie. N-am exersat niciodată dragostea aia care vine tiptil-tiptil şi ţi se înfige în toate celulele, de nu te mai poţi elibera. Nu m-a lovit niciodată norocul chior de a-mi găsi un bărbat bun, disponibil emoţional imediat.
Mie mi-au plăcut întotdeauna crampele la stomac, stările de emoţie până la leşin. Să-l sorb din privi fermecată, cât să-mi pun mintea la colţ dacă încerca să-mi dea vreun semn ca omul nu e ce trebuie pentru mine.
Ascultam de chimie, ca popa de Dumnezeu. Pe moment, mai la suprafaţă, cât să iasă de-o superbă aventură. După, potopul.
Şi mă trezeam că, fix după trei luni pline şi rotunde ca o lună grasă, când astrologii anunţă deviaţii de comportament, amorul dispărea. Brusc.
Mă trezeam într-o îmbrăţişare strânsă, mimând euforia care fuse, da’ se duse.
Şi atunci analizam contextul, omul, astrele. Poate merită să-i dau înainte, circumstanţele par favorabile, doar nu ne împiedicăm de-o euforie sexuală care a trecut. Hai, că dacă trag un pic de ea, poate învie. Nu cum a fost, dar măcar la jumătate. Şi tot e bine.
Când mă apuca panica, îmi umblau prin minte gânduri cu zimţi, care cam zgâriau.
– Mda, ai ajuns în situaţia asta pentru că sari etape, nu ai răbdare şi te laşi ghidată de instincte primare. Dacă ai încerca întâi să cunoşti omul, ai alege şi cu mintea – un bărbat care să te incite şi intelectual.
Dar ce te faci, că răbdarea şi abţinerea nu au fost vreodată punctele mele forte. Îmi place vraja aia de la prima întâlnire, senzaţia de libertate care te învăluie şi inegalabila frenezie care te cuprinde.
Am undeva, ascunsă adânc în suflet, o fantezie veche – să întâlnesc un bărbat, să fim vrajiţi unul de celălalt şi să facem dragoste/sex (cum vreţi să-i ziceţi) după o nu foarte lungă conversaţie, cam preţ de-o cafea şi trei ţigări. Iar la sfârşit, el, în timp ce-şi aprinde ţigara, să mă ceară de nevastă, simplu, scurt şi apăsat.
Nu vreau să aud analiza unui psiholog, fiecare îşi trăieşte viaţa după voinţă şi putinţă. Mie-mi place de mine aşa cum sunt, ajustându-mă după nevoie, când e cazul.
Citiţi şi L-am vrut cu încăpăţânarea omului respins
Poate de asta, dragostea la mine ţine trei luni – îl aştept pe cel care să-şi aprindă tacticos o ţigară şi să mă întrebe:
– Te măriţi cu mine?
– Acum?! mirată, cât să ascund bucuria.
– Ce rost mai are să aşteptăm? Tot acolo vom ajunge…
Răutăcioşii vor comenta că am să-l aştept mult şi bine. Poate, dar până atunci îmi trăiesc viaţa cum îmi place, interzicându-mi foarte puţine senzaţii.
La sfârşit, rămânem cu amintirea a ceea ce am trăit cu intensitate. Chiar şi-n oricare prezent, când ne tragem sufletul de la o viaţă prea apăsătoare, ne retragem într-un colţ al sufletului nostru şi ne hidratăm cu cele mai puternice senzaţii şi sentimente pe care le-am trăit.
Pe Cristina Badea o găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
