Cappuccino, cafea, apă, niște brownie… stau toate începute pe masă. Noi stăm la o cafă, iar cele mici bat mall-ul în lung și-n lat. Eu îmi mai comand o apă, una pleacă până la mașină, cealaltă e până la magazinul din apropiere, iar ea se lasă moale în scaun și răsuflă ușurată. O privesc și îi zăresc tristețea din ochi și ridurile parcă mai adânci ca oricând.
O trădează fața, clar, în momentul ăsta și cum știu că doar pentru câteva minute o să fim singure, o întreb dacă e ok?
Își ridică privirea și zăresc lacrimile ce îi joacă în ochi.
“- Aaa, de ceva, multă vreme nu m-a mai întrebat nimeni dacă sunt ok. Sincer nu sunt, și e greu pentru că nu prea vorbesc cu nimeni. Plus că trebuie să păstrez imaginea că e totul ok față de soțul meu.
Oare există, poate exista fericire după 40 de ani?
Nu sunt absolut deloc ok. Serios, adică sunt trei ani și jumătate și tot în faza de discuții, certuri, retrageri, nervi, că efectiv nu mai pot și după, hai că e ok puțin, și vai ce mă iubește el de e încă aici și nu pleacă, și eu, aia nebună că îmi e teamă de atâta timp că el va pleca. Teoretic suntem doi adulți cu traume vechi și nevindecate care se luptă ei cu ei. Fiind femeie, eu am alte nevoi și cer atenție, iubire, afecțiune și am nevoie de conexiune, să mă simt importantă în viața omului iubit și … pe el lângă mine. Am obosit cu viața asta dublă unde fiecare din noi suferă și nu suntem fericiți și mă bucur la câteva ore furate.
Am rămas amândoi blocați la momentul de fericire când am fost la începutul relației, acum vreo trei ani, în “delegație” la Brașov, eu cu treabă, el … cu mine, în home office pentru job și curs pentru nevastă-sa. Fiecare plecând din orașe diferite, recuperându-ne unul pe altul la jumătatea drumului, de fapt… el pe mine. A fost liniștea și siguranța de care nu am beneficiat în viața asta. Era începutul oricărei relații, primele șase luni, acolo unde speranțele dăinuiesc din plin, visele întrec realitatea și fericirea se citește din priviri. Ce urmează după e cancan, horror sau film de familie. Asta așa spus, în termeni cordiali.
Am trecut prin diferite perioade în viața asta, etape mai mult sau mai puțin plăcute, cu momente de ajutor în terapie psihologică, muzică ascultată din plin, terapia Bowen, terapia TRE®… Unele făcute superficial sau incomplet, nu de alta, dar altfel nu îmi explic de ce sunt încă prinsă într-un cerc vicios. Sau poate subconștientul și corpul meu nu sunt încă pregătite de vindecare. Încă ascult și mă refugiez în muzică, de la melodiile rock ce mi le-a trimis sau prima melodie trimisă, cum că a refuzat la început să simtă și după, s-a îndrăgostit, Carla’s Dreams și EMAA „N-aud” … Și mai trec așa din când în când pe la vreo terapie, încercând să îmi găsesc puterea să îmi refac viața, să dau drumul oamenilor minunați, dar nepotriviți în viața mea, și să atrag/păstrez pe acei oameni care mă întregesc și completează, fără să fiu nevoită să întreb/să mă întreb de ce nu primesc iubirea aia multă la care visez, afecțiune, înțelegere sau nu mă simt în siguranță.
Da, știu, e ireal, frustrant și dureros, când auzi vorbind de toate astea oameni pe care îi vezi ca un simbol al veseliei, bucuriei și implicării în viața de familie sau societate… și ei sunt, de fapt, doar o mască în spatele căreia e multă suferință. Și rămân unde sunt să nu cumva să provoace suferință oamenilor de lângă ei, să nu schimbe viața copilului. De fapt, cred că mai mult e teama de schimbare.
Și, sincer, am ajuns în punctul în care mă întreb cât de adevărată e vorba aia că bărbații nu pleacă niciodată din căsnicie, ei doar se relaxează. Și mă lupt cu mine dacă să mai rămân și să sper că ceea ce simt e iubire, e reciprocă și va învinge. Sau să îi dau drumul pentru că o decizie el nu va putea lua vreodată. Și să înăbuși sentimentele și iubirea doare rău de tot.
Știu că nu o să mă judeci, poate doar pentru faptul că mă încăpățânez să sper, și asta doar pentru că ai fost în locul meu și știi cât doare și cum te simți.”
O privesc și habar nu am ce să îi spun. O văd la pământ, pusă de cel ce se presupune că o iubește. O văd distrusă doar din cauza alegerilor ei. Aș putea să o critic, să o judec, cum o fac și o vor face mulți și multe, dar aleg să îi spun doar atât: alegerea e doar a ta indiferent ce vrei să faci. O să fiu aici pentru o îmbrățișare și încurajare oricând ai nevoie.
Guest post by Ioana
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
