Amândurora ne plăcea cafeaua rece. Ori eram fascinați de gustul amar al rațiunii, ori păstram în noi speranța că vom avea cu cine să bem, cândva, cafeaua fierbinte. Noi, între timp, ne țineam unul altuia de cald cu mintea fixată pe acele ceasului vechi de pe perete. Era o reminiscență castanie această femeie care se refugia într-un trecut istoric al ei. Îi plăcea atât de mult ceasul de pe hol, încât aveai senzația că își sincroniza mișcările corpului după sunetul acelor. Bătăile ceasului nu îmi erau rezervate mie, dar și un ceas stricat arată ora exactă de două ori în zi – prin urmare, acolo eram eu, între cele două încremeniri zilnice. Eram la și alte bătăi care nu voiau a se pensiona prea curând.
Reminiscenței mele castanii îi ofereau o migrenă, mie – un motiv suficient să alunec spre ea, spre istoria ei zbuciumată, dar vioaie, ca să-i pot desluși tăcerea mai mult, și mai mult. Știam că, dacă îi voi înțelege monologul interior, voi face acele să stea puțin locului, să înțepenească puțin. Toate acele care sunt în ea și o țin de vorbă, când eu vreau doar să o iubesc cât pot eu.
Ea așază cafelele reci, uitate între timp pe aragaz. Apa era de vină pentru așteptarea mea nedreaptă, dar cine poate învinovăți o femeie că face un duș.
– De regulă, baia unei femei este prima pe care o iau în considerare atunci când mă gândesc să curtez o femeie (semifabulam cu grație, cerșind o replică spontană)
– Direct la baie te duci? Ai de gând să spui ceva rău?
– Nuuu. Doamne ferește! De ce reacționezi așa?
– Ca să știu dacă îți mai las cafeaua sau nu. Cine nu apreciază baia mea nu va aprecia nici cafeaua făcută de mine.
– Stăpâne, ai dreptate. Nu-mi lua cafeaua că mor sigur de dimineață. Mă predau.
– Tu? Ești demult tare domesticit. Ce să mai predai?
– Corect!
– Vezi! Ce-ți spuneam. Bucură-te de cafea și lasă dulcegăriile.
– Să știi că asta e doar la prima mână.
– Baia?
– Baia!
– Bine.
– Da. Ce crezi că-mi stârnește în mod ireversibil interesul după ce trec de baie?
– Bucătăria.
– Nu. Nicidecum!
– Știam că îți place să mănânci și să gătești.
– Îmi place, dar eu caut altceva.
– O cafea fierbinte.
– Caut și o cafea fierbinte, dar…
– Admir că încă mai cauți. Sincer! Chiar te privesc cu admirație.
– Ce e de admirat?
– Faptul că încă speri să bei dimineața cafeaua fierbinte împreună cu o persoană care nu mai numără orele în nopțile când doarme la tine.
– Da. Într-un final, poate vom bea amândoi cafeaua fierbinte.
– Împreună, în niciun caz.
– Atunci, împreună, dar separat.
– Așa mai merge. Hai, soarbe din cafea.
– Sorb. Stai fără grijă.
– În general, oamenilor care se obișnuiesc cu o anumită temperatură, mai rece, le vine greu să îngurgiteze chestii calde. Obișnuința asta devine tare străină, de tine în primul rând, după ce trece o perioadă de timp.
– Poate le amintește de emoțiile care îi făceau fericiți.
– Normal că la amintiri se ajunge.
– E frumos să-ți amintești. Nimeni nu ne poate lua vreodată amintirile.
– Ce rost are să retrăiești ceva, dacă nu mai poți simți nimic în prezent?
– Exagerezi acum.
– Realitatea este exagerată.
– Și asta, dar…
– Ce rost are să rostogolești o emoție, dacă, în final, nu plămădești cu ea nici măcar un om de zăpadă? Pentru tine vorbesc, nu pentru alții.
– Vine cineva în final și la noi la cafea. Stai fără grijă.
– Zici tu! Eu aștept de câțiva ani buni și nu vine nimeni. Nici poștașul nu mai vine pe aici. Cred că s-a pensionat sau au avut loc restructurări la ei, acolo. Vezi, nici postașul nu mai vine.
– Ai intrat tu într-un biotop emoțional.
Un zgomot asurzitor îmi violează urechile. Tresar ca un bărbat adevărat ce sunt. Ea devine hazlie. Nu știam că se alintă atât de mult când râde zglobiu. Măcar am reușit să o fac să râdă cu toată inima. Îmi stârnea așa o poftă de ea și nu știam ce să fac, să dau pe gât toată cafeaua rece din casă sau să o arunc, pur și simplu, pe geam. Ca orice bărbat adevărat, m-am hotărât să aștept.
– Nu te mai speria. Este ceasul meu vechi de pe hol.
– Am observat.
– El îmi ține companie. Am impresia că e cineva în casă și mă simt mai bine. Chiar și sâmbăta, când beau cafeaua acasă. Rece o beau, așa cum îți place, mai nou, și ție.
– N-ai vrea tu să nu mai bem cafeaua rece.
– Știu unde vrei să ajungi.
– Știu – tu, repede!
– Știu! Vrei să-mi propui, ca să zic așa, să bem o cafea mai călâie împreună decât una rece, separat. Nu-i așa?
– E ceva greșit în asta.
– Eu nu pot fi gri pentru cineva, nici măcar pentru mine.
– Dar nu e mai bine să fie un pic mai cald? Nu te-ai săturat de migrene, de ceasul ăsta de pe perete, de toate astea?
– Sunt sătulă de ele de mult timp, dar nu am de gând să-mi mai fie scârbă și de altele.
– Eu pot să te iubesc și cu o cafea rece.
– Problema mea este că am ajuns să-mi placă cafeaua rece.
– Lasă-mă pe mine să fac cafeaua de mâine.
– Te las, dacă nu numeri orele pe care le petreci cu mine.
– Eu nu număr nimic. Niciodată!
– Vasele din chiuvetă să știi că s-au cam adunat. Pe ele poți să le numeri.
– Să trăiți, stăpâne!
– Mă duc să cumpăr un ceas nou.
– Atunci îl arunc eu pe ăsta vechi.
– Cum naibii să arunci o antichitate? Ești nebun, incult, ce naibii ai?
– Iartă-mă!
– Pune-l în debara să nu-l mai auzim.
– Gata!
– Dacă îl scot vreodată de acolo să știi că pe tine te pun înăuntru.
– Pot să mă pun de pe acum.
– Nu! Acum treci la vase. Te gândești ce vrei să mâncăm diseară. Te ajut și eu cu masa. Pa! Revin!
– Pa! Te aștept! Te sun eu în vreo oră.
– Bine!
– Drum bun!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
