Dacă ninge prea mult, prea furios și prea… mult alb îmbracă lumea în frică, în lacrimi și-n amenințare, oare ne mai putem gândi la dragoste? Oare dragostea trăiește pe vreme de furtună, oare iubirea mai încălzește lumea prin ger, oare îndrăgostiții mai există printr-o lume înecată în criză, în zăpezi, în proteste și-n frig?
Îmi amintesc că avem 17 ani și tocmai trăiam prima mea mea mare iubire. Era o iarnă zburdalnică și rea; se opriseră trenurile pe șine, drumurile erau închise, iar nămeții creșteau cât casa. Băiatul pe care-l iubeam era militar. Așteptam zi de zi poșta cu înfrigurare, cu nerăbdare și cu acea căldură uriașă a dragostei, care topise nămeții și nu putea percepe nicicum frigul. Nu erau e-mailuri pe vremea aceea, nu existau telefoane mobile, nu aveam nici un alt mijloc de comunicare decât scrisorile. Dar poșta nu funcționa. Vreo trei săptămâni am simțit iubirea cu atâta intensitate încât iarna-mi părea mică, insignifiantă și lipsită de înțeles. Nu aveam habar de iarnă (poate și vârsta avea un amestec în această stare excepțională de primăvară a sufletului, pe care iarna nu-l putea bloca).
Poate pentru că am trăit experiența unei ierni de iubire, a unei ierni pe care sufletul nu îngăduia s-o simtă, s-o perceapă, s-o înțeleagă ca pe-o tragedie, or ca pe un obstacol, tcomai să înţeleg că și azi – de ziua îndrăgostiților – există suflete pe care iarna nu le poate înnegri, nu le poate doborî și nu le poate atinge cu gerul ei. Oricâtă suferință ar fi în lume, pentru sufletul îndrăgostit e mai mare dragostea. Dacă iubirea se găsește azi în suflete trecute de adolescență, se poate ca tocmai ea să cucerească nămeții, precum cucereau eroii zidurile ferecate ale cetăților din trecut. Se poate ca dragostea pentru un altul, pentru un el sau o ea, să inspire, să se dăruiască și să inițizeze un spectacol sincer și fastuos al umanizării și al dăruirii. Se poate ca, tocmai pentru că suntem îndrăgostiți, să vrem să fim mai buni, căci așa e dragostea; ea nu se răsfrânge doar asupra celui iubit, ci atinge cu a ei căldură uimitoare tot ce-o înconjoară.
Da, dragostea nu moare pe ger, nu moare pe furtună, nu se zdruncină printre proteste, nu se împiedică de suferință și nici de nedreptate. Dragostea, fie ea de ziua îndrăgostiților sau în orice altă zi a vieții, topește răul și transcende în sufletul îndrăgostitutului drama lumii. Tocmai asta-i frumusețea, asta-i îndurarea divină, asta-i lumina și energia ce ne dă viață chiar și în preajma celor mai mari amenințări. Iubirea se sărbătorește pe sine, căci ea nu îngăduie altceva decât frumusețea simțirii, pe care o impune, pur și simplu. Iubirea-i ca un toiag magic; dacă vine, nu poate fi altceva și altfel decât este; magică și totală. Cum ura, neliniștea, suferința și orice altă emoție omenească se impun a fi trăite, iubirea îl obligă pe îndrăgostit la trăire, dincolo de orice altă condiție. Iubirea nu se stinge printre flăcări, prin nămeți, prin ploaie sau prin vânt, cât mai degrabă le înnobilează pe toate. Iubirea cucerește răul, îl anihilează și îl transformă; iubirea inspiră și, dacă ea este prezentă, fără îndoială va salva. Va ajuta. Va binecuvânta.
Poate că mulțimile de îndrăgostiți vor izbuti să-și pună sufletele la unison pentru a crea în jurul nostru o vibrație transformatoare, un soi de zid al păcii și al căldurii, care ar putea schimba frecvențele distrugătoare ale acestor zăpezi. Poate că mai multă iubire ar vindeca și criza, și vremea. Tocmai de aceea o zi a îndrăgostiților acum e binecuvântată, căci dragostea nu le face bine doar celor ce iubesc, ci tuturor celor ce o au în preajmă!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Să-ți iubești destinul, chiar și când îți pare un dezastru
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
