„O inimă se cucereşte când este deja cucerită. Nu trebuie să existe niciun lucru voit, doar un fior şi o întâlnire. Ca să iubeşti, nu ai nevoie de poezie şi de trucuri, ai nevoie să fie…”
Am tot auzit discuţia legată de faptul că iubirea adevărată se construieşte în timp, că tot ceea ce este adevărat se arată numai aşa! Ca să vezi! Ca şi cum la temelia unei case trebuie să se muncească, să se pună osul la treabă, dar să se facă totul într-un mod ideal, cât mai aproape de natural, fără iz de transpiraţie. Dar oare o casă nu o faci cu un scop? Care e ală, nu contează! Ideea e că o foloseşti ca un mijloc, dar pretinzi că este un scop în sine. Şi atunci, cum se face că metafora iubirii construite este cea mai solidă şi dătătoare de speranţă? Cum se face că femeile şi bărbaţii se cuplează pe parcurs, şi nu din prima? Nu poate fi iubirea muncită un fel de mijloc prin care te îndepărtezi de iubirea genuină? Dacă ai nevoie de trepte, de artificial, atunci nu rezultă că totul este virtual?
În primul rând, nimeni nu alege raţional, o face instinctiv; nu poţi să spui că femeia a ales raţional să-şi alăpteze copilul, poate instinctiv şi programat genetic. Ceea ce pare o aşa-zisă alegere nu este decât o scânteie a evoluţiei prin care se iau decizii cu privire la fiecare în parte. Cu toate astea, preamărita dragoste pusă cu lopata nu poate fi deloc numită dragoste sau crâmpei de iubire, poate proces de hrănire a unui ideal prin care femeia şi bărbatul îşi duc genele mai departe. Aproape că planul a fost pus în funcţiune de Hitler, aşa sună! Când iubeşti o persoană, nu vezi în ea diverse posibilităţi, nu aştepţi să se întâmple minunea, adică, în termeni reali, să vină iubirea, de fapt, aştepţi să vină obişnuinţa şi, deci, minciuna cu privirea la minunata relaţie.
Spuneam de o casă şi de construcţia ei, la începutul articolului – aşa e, o casă te fereşte de multe, construcţia ei sugerează o nevoie pragmatică, ceea ce nu este deloc specific unei iubiri pure. Când aştepţi să vină miracolul într-o relaţie, aştepţi să vină peste tine posibilitatea de a lua o decizie cu privire la acel lucru care nu există. Când aştepţi să vezi, ce aştepţi să vezi? Nu, oare, dacă te poţi sincroniza cu persoana respectivă, cum spunea Derrida, nu aştepţi să vezi mai mult decât ai putea să vezi? Adică, mai simplu spus, nu aştepţi să transformi obişnuinţa în „iubire”?
Culmea, cam toată lumea crede în tipul acesta superficial de relaţie, dar cam la fel toţi spun că iubesc. Asta nu e iubire, e amăgire şi minciună, este fală şi trufie socială. Dacă iubeşti cu adevărat, o faci pur şi simplu, din prima, o simţi şi nu mai stai la vorbe, este cu mult peste raţiunea ta de a pune umărul la ceva inexistent. Însăşi ideea de a construi împreună sugerează ideea de a face brici din paie. Ce să mai construieşti când iubeşti? Dacă iubeşti, ce rost mai are să construieşti Nimicul? Ei bine, în mirosul unei societăţi unse cu tot felul de tertipuri murdare, omul nu avea cum să nu uneltească şi, mai mult, nu avea cum să nu-şi dorească enorm, începând de la cele mai mizerabile trăiri până la cele mai-nalte culmi. Hai să fim sinceri cu noi şi să nu mai minţim, putem? Sau şi ăsta e un ideal prea mare?
Pe George îl găsiți aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
