Are cei mai frumoși ochi și un zâmbet care îți fură mințile. Este un cuceritor și genele-i lungi flutură promisiuni pentru o viață întreagă. Îmi aduc și acum aminte când m-am îndrăgostit de el. Acum doi ani, când primăvara încă mai dansa cu vara, când teii legănau toate promisiunile de iubire.
Cam pe atunci l-am văzut pentru întâia oară. Era așezat în ultimul salon al unei secții, secție ce ascunde sub titulatura de recuperare copiii abandonați de către mamele lor. Greșelile și le ascund bine, lăsându-şi nou-născuții cu mâinile plânse și înfometate de dor. Aici l-am cunoscut pe Dorian.
A fost primul, dintre cei peste 30 de bebeluși uitați de cele ce i-au adus pe lume, pe care l-am hrănit în brațe. Mă privea cu ochii aceia umbriți de gene și sclipind de bucuria îmbrățișării. Mângâierile degețelelor lui mi-au rapit atenția și m-au topit în cea mai deplină și curată îndrăgostire. Apoi a urmat deznădejdea. “Ăsta-i mort de la mijloc în jos, uite!”.
Întregul univers a căzut odată cu piciorușul inert a lui Dorian, ridicat spre exemplificare de către îngrijitoarea care rostise cuvintele cu obișnuința omului ce a văzut destule în viața lui. Lacrimile au început să mi se prelingă într-un dans al durerii, îl priveam și fiecare secundă petrecută în ochii lui mă învăța că el este Întreg. Nu am ajuns de la început la această concluzie, dar fiecare zi petrecută cu el mi-a arătat că noi suntem toți suflete perfecte ce vin ambalate în costume mai mult sau mai puțin generoase.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
