Sunt profesor din 2009. Da, am citit remarcile despre posibilii profesori participanți la miting, sunt foarte sigură că nu erau un procent semnificativ. Vreau să vă mărturisesc că nu am lipsit niciodată de la vot, indiferent de tipul alegerilor: prezidențiale, parlamentare, locale etc. și am votat o singură dată PSD, la alegerile locale, pentru că Mihai Chirica e #unprimarpreafain.
Țin să vă mai spun că sunt demult imună la replicile de tipul „cei care nu pot să facă, predau și îi învață pe alții”, „a vrut un post călduț până la pensie” etc. Credeți-mă, nu e „călduț” deloc și chiar aș fi putut să fac și alte lucruri frumoase în viață – am refuzat (în lumina noilor evenimente, mă gândesc că ar fi mai corect să spun „am dat cu piciorul”) locuri de muncă tentante în Parlamentul European de la Bruxelles, un post de lobbyist la BussinessEurope (care mi-ar fi plătit într-un an apartamentul creditat pe 30 de ani și la care am o rată fix cât salariul meu), un post de profesor în afară etc.
Nu am niciun sindrom autodistructiv sau, cel puțin, așa îmi place să cred. Și atunci… de ce?
Pentru că am vrut să construiesc ceva în țară, alături de familie și prieteni, pentru că am crezut că pot schimba ceva, pentru că sunt genul „hai să-mi suflec mânecile” și nu „după mine potopul” sau „ultimul stinge lumina”, pentru că pe mine m-a crescut străbunica și mi-a spus că am o datorie față de cei care m-au crescut, educat, vindecat, apărat, hrănit sau îmbrăcat, am o datorie față de oameni, față de țară, față de pământ, față de limbă, față de istorie și față de ceea ce va deveni istorie. Chestia aia banală cu „…nu e a mea şi nici a voastră nu e, ci a urmaşilor urmaşilor voştri” la care străbunică-mea se emoționa mai tare decât la poeziile lui George Coșbuc.
Să vă mai spun că sunt născută în Timișoara și am 30 de ani? Faceți voi calculele. Și nu doar pentru asta… Știu că nu se moare subit de dezrădăcinare, dar nici prea bine nu îți vine când vezi cum copilul refuză treptat să mai vorbească în română pentru că nu vrea să fie respins la grădiniță sau la școală și oricum nu își vede bunicii decât o dată pe an cel mult, așa că ce rost ar avea?
Treptat, îți dai seama că nici ție nu îți prea dă mâna să răspunzi la telefon celor de acasă când ești în autobuz… Îți mai dai seama că sărbătorești lucruri cu care nu rezonezi, dar e atâta veselie și vâlvă de Halloween și copiii primesc bomboane, deși ție încă ți-e dor de măștile de Anul Nou, de colindat, de urat, de clopoțelul ținut strâns în mâna acoperită de mănușa împletită de bunica, de costumul popular îmbrăcat de Paști la biserică, de macii și florile de drăgaică prinse-n păr în luna iunie, de cireșele coapte atârnate de urechi, de câte și mai câte… Tu știi că ai rămas „prins între lumi”, că nu ești nici acolo și nici dincoace pe deplin… pentru că nu mai ești plin, pentru că în tine golul se adâncește.
Când puiul meu a spus primul „mama” am simțit un fior în fiecare celulă de parcă am fost dărâmată și reclădită într-o singură clipire. Îmi doresc ca ea să simtă românește, să viseze înalt, să muncească pentru visurile ei… Da, pentru visurile ei, nu pentru a contribui alături de alții la clădirea vilelor din străinătate ale politicienilor corupți și manipulatori, nici pentru a finanța scuipatul de semințe și golitul sticlelor la birt ale unor oameni perfect sănătoși și odihniți și capabili de muncă.
Le pot ierta multe manifestanților de la miting, dar nu le pot ierta toate…
Unii primari s-au temut că vor pierde sprijinul financiar pentru comunitățile și proiectele lor (iertat), unii s-au temut că își vor pierde locul de muncă și nu vor avea cu ce să-și întrețină familiile (iertat), unii s-au temut că își vor pierde ajutoarele sociale și nu vor avea ce mânca/bea (iertat și asta), unii au făcut-o din convingere sinceră sau pentru simplul fapt că cineva i-a văzut, le-a dat importanță, i-a recunoscut ca fiind „aproapele” și nu „celălalt care nu este ca mine” (iertat), unii au participat pentru că nu au fost în viața lor la București și cele mai multe plimbări le fac cu căruța la câmp sau la bâlci sau la dispensarul din comuna vecină (iertat), unii au vrut să vadă meciul lui Halep pe ditai plasma (iertat). Cine suntem noi să-i scoatem din categoria „aproapelui” pe oamenii aceștia doar pentru că nu-și permit să meargă la dentist, să se îmbrace de la Zara, să își permită un concediu la Mamaia o dată pe an ca să nu fie tentați de o excursie la București, excursie pentru care unii și-au înțepenit oasele timp de 10-12 ore cât a durat drumul? Sunt oameni care și-au îngropat talanții, și-au risipit șansele sau, poate, unii nici nu le-au avut. De aceea le iert aproape tot.
Ce nu le pot ierta însă este faptul că își condamnă copiii la aceeași soartă. În primii cinci ani de învățământ, am văzut, în ierni năprasnice, copii fără geacă, cu piciorușe înghețate, fără șosete, în ciubote de cauciuc, copii care abia așteptau cornul și laptele pentru că era masa principală din ziua respectivă, iar lunea se întorceau la școală striviți de foame.
Unora le-am plătit curentul pentru că învățau la lumânare, altora le-am dat bani pentru alimente și m-am trezit că însuși părintele îi ia copilului snacksuri și suc acidulat și am înțeles că nu asta e soluția. Am cumpărat de nenumărate ori, singură sau ajutată de prieteni, geci, bocanci, teniși, șosete, pantaloni, haine, sacoșe întregi cu ulei, orez, făină, zahăr, paste, săpun, șampon și alte lucruri trebuincioase…
Unii părinți fără posibilități, dar destoinici și cu mult bun simț și-au trimis copiii la școală cu turte, plăcinte sau brânzoaice și cu hainele mereu curate. Am scos olimpici din acei copii. La una dintre olimpiade, în curtea unui colegiu, i-am auzit pe copiii din oraș spunând: „Uite-i, mă și pe ăștia, au geci de la lidl, n-aș putea. Eu am văzut o geacă mișto la Massimo Dutti și m-am ținut de mama până a zis că mi-o ia. Ce faci după? Mergem la Starbucks?”. Nu că n-aș fi vrut să le iau și eu copiilor geci de la Massimo sau de la Zara, dar aș fi luat o singură geacă din tot salariul și aveam prea mulți copii în nevoi. Cam asta e, geacă de la lidl primită de la profesor versus geacă de la Massimo Dutti, cizme de cauciuc versus Converse, laptele și cornul ca masă principală versus Food court și Starbucks, vreo cinci dinți lipsă versus dinți albi-ca-zăpada#DorianPopa etc.
Românie divizată, cui folosești?
Revenind la alți părinți „asistați social”… Ei, bine, alți părinți au vândut uleiul, zahărul, orezul și restul alimentelor și și-au cumpărat băutură… Ce om să fii ca să vinzi mâncarea copiilor? Și ce om să fii, ca știind ce cumperi, totuși să o faci… Știți cât de greu e să te apropii și să poți dărui unor astfel de copii fără ca să le rănești mândria? Știți câtă frustrare zace în unii dintre ei? Și știți cât de greu poți smulge un astfel de copil de pe calea pietruită a „asistatului social” și să-l pui pe calea lui, să-i arăți menirea? Cred că nu e nimic mai nobil decât să faci o meserie sau să practici o profesie cu pasiune și dedicare.
Un brutar pasionat, care simte că atunci când face pâine dăruiește hrana cea mai de preț, va fi mult mai fericit decât un funcționar la bancă obosit devreme pentru că nu își urmează visul, ci e acolo pentru că așa au vrut părinții lui. Din păcate, am distrus școlile profesionale și nu toți copiii sunt făcuți să urmeze licee teoretice. Am șters de pe fața pământului specializări și meserii nenumărate și nu mai producem mare lucru. Și atunci ce să facă „asistații social”? Să se ducă să-și depună CV-uri la firmele de IT sau să devină antreprenori? Importăm și consumăm. Consumăm și importăm. Și când nu ne vindem sau defrișăm pădurile, ne îngropăm țara în gunoi. Munți de plastic, carton, lucruri de unică folosință și deșeuri.
În urma mitingului s-a vorbit mult și despre multe, însă nu s-a vorbit sau, cel puțin, nu cât trebuie despre nevoia de educație. Cam câtă credibilitate mai am eu ca profesor când încerc să spun puiului de om că în orice domeniu va profesa este esențial să aibă un discurs coerent, o exprimare corectă și logică, că trebuie, de exemplu, să spună „nu face!” în loc de „nu fă!” sau „nu merită” în loc de „nu se merită”? Păi, nu prea mai am, pentru că puiul de om vede că se poate foarte bine și fără… Doar educația poate să-i arate unui copil perspective și drumuri noi, doar educația poate să schimbe la față România. Altfel, fără educație, impozitele noastre vor continua să fie un fel de taxă „stai-tu-cuminte-la-birt-și-bea-și-scuipă-semințe-că-eu-muncesc-și-pentru-tine-numai-să-nu-îmi-dai-în-cap” sau „hrănește-ți-zilnic-copiii-cu-semipreparate-chipsuri-snacksuri-și-2-litri-de-sucuri-acidulate-și-spune-le-că-școala-e-pentru-ăia-care-nu-știu-să-fie-șmecheri#școala-vieții”.
Să nu uit de apelativul „șobolani”! Nu ni se potrivește în totalitate… încă. În toată Asia, șobolanul este admirat pentru spiritul lui ager si pentru puterea de a acumula și de a păstra lucruri de valoare și este considerat un simbol al norocului și al bunăstării. Spirit ager avem, dar care lucruri de valoare că toți suntem „creditați” și „credetăluiți”, care noroc, care bunăstare? În Japonia, șobolanul alb este considerat mesagerul fericirii și al sănătății… știm ce spun statisticile despre nivelul de fericire al românilor și, deși avem doctori extraordinari, unele spitale arată ca ieșite de sub asediu, deci care sănătate? În budism, șobolanul este muntele zeului Ganesha, reprezentând strădania și prudența… care prudență că ne-am p!șat pe el de vot?!! În Roma, se spunea despre șobolanii albi că aduc norocul, iar tendința șobolanului de a fugi de locurile osândite a făcut din el un animal de augur și înțelepciune – n-am plecat încă, deși locul pare osândit… În Europa occidentală șobolanul a fost urât pentru că a răspândit ciuma, că doar e mai ușor să blestemi păpușa decât păpușarul care mișcă sforile, e mai ușor să găsești un țap ispășitor decât să vezi care-s adevăratele cauze pentru care a apărut bacteria Yersinia pestis, vedeți și voi numai cât de complicat sună.
Românie, eu cred în tine. În ciuda poveștii mele de viață și în ciuda a multor povești de viață pe care le-am auzit, eu cred în tine. Mi se mai întâmplă să văd în oameni lumini care nu există… Tot mai bine, parcă decât să vezi întunecime peste tot, însă, dragă Românie, dacă nici după toate astea nu o să ieși la vot, îmi voi aminti de urmele gloanțelor de pe blocurile din Timișoara, de părinții celor care au murit acolo și care acum sunt în agonie și, draga mea Românie, voi fi un șobolan care va fugi de un loc osândit.
Guest post by Ramona Elena Istudor
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
