Vorbele tale par colecții de fortune cookies. Pe românește, răvașe din gogoși. Bunăoară, pagina asta:
„Be present. Make love. Make tea. Avoid small talk. Embrace conversation. Buy a plant, water it. Make your bed. Make someone else’s bed. Have a smart mouth, and quick wit. Run. Make art. Create. Swim in the ocean. Swim in the rain. Take chances. Ask questions. Make mistakes. Learn. Know your worth. Love fiercely. Forgive quickly. Let go of what doesn’t make you happy. Grow.”
Pusă în fața mai multor femei aflate în căutarea fericirii, precum tot omul, și sunând ca o rețetă infailibilă, unele au sărit arse: bine, riscă! adică prudența nu e de lăudat?; și cum rămâne cu preceptul opus: frica păzește pepenii?; întreabă! dar poate nu ai pe cine, că mulți sunt surzi și întrebarea ricoșează tot spre tine; greșește! asta o facem și fără îndemn, dar care e norma?; iartă repede! minunat, dar cine face selecția gravității?; iubește sălbatic! am făcut-o și amarnic ne-am ars! Cine pune punctul când și unde trebuie?
Dintr-una-ntr-alta, pornind de la acest “manual” de fericire și practică a vieții, s-a iscat o conversație și am căzut în detalii, pe viu.
Trăiește în prezent
Sorina, 40, medic de familie în Arad: „Cred că și bărbații au intuiție, nu suntem chiar atât de diferiți, doar că noi ne bazăm mai mult pe ea. N-avem niciun organ în plus, mi-e clar. Probabil, de când existăm ca gen, am observat mai mult, am studiat mai atent oamenii, le-am decodat mai repede reacțiile, le-am anticipat. Poate, fiind mai slabe, ni s-a dezvoltat simțul ăsta. Să fim pregătite pentru ce-i mai rău, să suportăm mai ușor inevitabilul, pe care, când a venit, am crezut sincer că l-am intuit. Am o prietenă care și-a simțit boala și a știut înaintea medicilor că are cancer. N-a fost chip s-o mai ducă nimeni cu zăhărelul de teama impactului. Și tot ea “a știut” apoi că se va vindeca. Și s-a vindecat. Probabil că asta se întâmplă când ești prezent și în viața ta. Când te observi mai mult și pe tine. Interesant, cum intuiția poate funcționa ca o premoniție… Și lucrurile se întâmplă, subtil invocate – cele bune, subtil atrase – cele rele. Și într-un caz, și în celălat, mereu este o urmare, pentru că nimic nu îngheață într-un țurțure de timp. Și te trezești din nou că recurgi la intuiție.”
Fă artă. Creează
Alice, 95, ieșeancă stabilită la Nisa, fostă arhitectă: „Senzorial, suntem mai dotate, da! Surprindem, nedumerim, intrigăm, răsturnăm ierarhii, credințe, instaurăm principii, și ne place. Al naibii ne mai place! În 1941, aveam 20 de ani. Primeam de la New York revista Vogue. În numărul de ianuarie, era un top al celor 10 femei care, intenționat sau neintenționat, aveau un simț fără greș al hainelor. Și nu erau două care să ajungă la același rezultat remarcabil folosind aceleași mijloace. Și în loc să facă un top al celor mai bine îmbrăcate femei, Vogue a numit zece americance care au influențat moda. Printre ele era Ducesa de Windsor, actrița Ina Claire, Barbara Hutton (era contesă, se măritase cu un nobil cu nume danez)… Ducesa mi-a rămas în minte ca o femeie de lume, curajoasă în alegerile ei, stabilă în convingeri, niciodată distrasă de capriciile modei. Din ce declarau ele în revistă mi-au rămas câteva idei: fii precoce în a discerne noul, să-ți pese mai puțin de prima impresie, și mai mult de ultima, să știi cum vrei să arăți… Mi-au fost de ajuns. Poți să-i spui cum vrei – gust sau talent -, pentru mine femeile astea aveau un al șaselea simț legat de haine. Care le spunea fără greș ce, de unde, când să cumpere și cum și unde să le poarte. Cu principiile astea am trăit, și în vremurile bune, și în cele mai puțin bune. Se cheamă că am avut un limbaj al meu pe care cei din jur l-au găsit suficient de interesant încât să se ostenească a-l înțelege. Le-am dat de gândit ca să nu mă confunde.”
Pune de-un ceai
Teodora, clujeancă, 52: „Mama și bunica puneau de ceai, în fiecare zi, la patru după-amiaza, indiferent de vremuri. Obiceiul era pomenit în poveștile despre război și refugiu. A rămas de neclintit și atunci când ne-au anunțat că ne vor demola casa, ori la cutremurul din ’77 – de nu știam cine mai trăiește dintre rude și cunoscuți, iar tata era în delegație, la București. Nu mai vorbesc de nunți, falimente, notele mele proaste la chimie, divorțuri, mineriade sau înmormântări. Gravitatea momentului prin care treceam, ostilitățile, euforiile, disperările erau suspendate la momentul ceaiului. Se recupera suflul. Cred că numai o intuiție infailiblă exploatează bine banalul. Cu cât situația e mai grea, cu atât mai punctual să fluiere ceainicul, să apară tava, să se distribuie ceștile, iar o voce să spargă tăcerea: vrea careva miere?”
Evită flecăreala. Îndrăgește conversația. Pune întrebări. Ține gândul sprinten și măsoară vorba
Ioana, fălticeneancă măritată-n capitală, corporatistă, 32: „Nu e suficient să ai dreptate. Ieri, m-am nimerit la o masă cu mai mulți șefi și șefe. Discuția părea să se-nvîrtă în jurul ideii de răspundere; cumva, chiar făceau concurs de importanța misiunilor lor. Din timp în timp, ajungeau să se împungă și să se aducă la pragul bosumflării. De ce nu merg lucrurile bine în țara asta? – părea să fie subiectul. Că sunt prea mulți așa ca tine, ori ca tine, ba ca tine – ajungea să fie răspunsul fiecăruia, arătând spre ceilalți. Am încercat să abat atenția și să schimb subiectul: vreme, fete, filme sau băieți. A sunat ca și când aș fi vrut să plătesc nota la un restaurant de lux cu piese de lego. La un moment dat, am aruncat o întrebare: în bunele voastre intenții, voi vă simțiți coordonați de ceva sau cineva și, dacă da, cine? Nu s-a închegat o concluzie, dar privirile lor s-au umanizat treptat și s-au trezit sincer interesați de ce cred eu, cea fără răspunderi de conducere. Păreau (re)împrieteniți de grija pentru părerile mele. La acest punct, a trebuit să-i las, nu de alta, dar se făcuse timpul să-mi iau un copil de la grădiniță și să-l coordonez cu cel care trebuia luat de la școală, ca să ajungă împreună la ora de pian, unde să-nvețe armonie împreună cu alți trei naivi de vârste apropiate.”
Iubește. Iubește sălbatic. Fugi!
Dalia, 54, Constanța, antreprenoare: „Am fost într-o relație de coșmar aproape cinci ani… Și nu mi s-a întâmplat la o vârstă a amăgirilor ori a imaturității emoționale. Așa că, eu pot lua îndemnurile doar cu amendamente: poți iubi cu grozăvie, pînă la pierderea fericirii; extragerea se face printr-o formă de fugă, iar consolarea este o putere înnoită, înmiită, al celui de-al șaselea simț.
Toate îmi merseseră strună până atunci, și mare parte din succesul în viață îl datoram intuiției, care citea negreșit situația înaintea minții. Știam fără să știu. Se dovedise mai puternică decât intelectul și foloseam această minunată scurtătură pentru a-i deosebi pe oamenii funciar buni de cei care disimulează. Și, totuși, am făcut greșeli. Îmi dorisem să mă îndrăgostesc și mi se întâmplase. Ce poate narcotiza la un moment dat intuiția unei femei? Și nu numai pe ea, ci și instinctul de conservare? Ce-o poate face victima perfectă într-o relație toxică? Acum știu: flatarea, șocul. Greu recuperezi, greu mai câștigi. Și când o faci, e clar că ți-a revenit darul. Flaconul de săruri. Dezmeticirea. Plecarea. La pas, încet, dar sigur. Cu totul altfel decât în fuga pe care ai ratat-o, deși toate semnele erau acolo de la bun început.”
Amestecă-te în mulțime (o traducere liberă pentru Swim in the ocean). Cunoaște-ți valoarea
Melinda, studentă din Timișoara, 23: Nici frumoasă, nici urâtă. Așa se-mbracă ea să pară una cu zidurile: gri, bej, alb, ocru; ici-colo, câte-o pată de oranj sau purpuriu. E suplă fără premeditare, dar cu imperfecțiuni pe la șolduri, pe la genunchi. Nu tu fitness, nu tu piercing ori tatuaj și niciodată ruj. În fiecare zi, altă culoare de lac de unghii. Se-nțelege bine cu toți băieții care, fără excepție, lungesc gîturile după Zina, zisă și Gazolina. Languroasa Zina, blondă, salon, și spa, și schi la Poiană, și surf la San Juan del Sur, unde are ea niște rude sau un amant mai în vârstă și-nsurat, sau așa ceva. Povestea era cam aceeași, în fiecare seară: peste gașca beristă și gri, vreo zece băieți și trei melinde imperfecte, cu totul, venea aurie toată Zina. Din acel moment, nu se mai discutau proiecte și examene. Se dansa. Nu că Zina era proastă, dar era păcat să faci teorii, cînd imediatul avea picioare perfecte, gloss caramel și nicio nevoie de sutien. Melindele continuau discuția despre proiecte și examene, până li se făcea somn și plecau. Și a venit o seară, după o sesiune grea. Era frumos, berea era rece, gașca completă și gri; Zina s-a ivit la timp, bronzată uniform și-n pantalonii cei mai scurți de pe lume, să rezolve ea încă o dată centrul atenției. Era lună, dar nu era muzică. Dintre Melinde, a noastră știa cânta, dar gașca nu aflase încă. Mai departe, povestește ea: „Aveam chitara la mine și le-am spus: copii, am luat notă mare, hai să vă cânt. Dansați când vă vine. De la rock și tarantella, pînă la indie, horă și blues, am cântat ce mi-a venit la gură. La fado, în portugheză, nu respira nimeni. S-au mai pripășit unul cu un fel de flaut și altul care bătea bine în cutii și pahare, veniți de pe la mesele vecine. Când ne-am oprit, mai era puțin și se făcea dimineață. Am întrebat de Zina, nimeni nu știa când a plecat. Toți mi-au spus că eram sexy, în rochia mea lungă, șifonată și de culoarea betonului de pe peronul gării din Războieni.”
Desparte-te de ce nu te face fericită. Crești!
Cristina, Bucureşti, avocată, 38 de ani: „În ciuda vârstei, se preconiza că aveam să fiu numită partner. Munceam mult, aveam rezultate excelente şi o reputaţie desăvârşită. Când am avut primul copil, am terminat de pregătit ultimul dosar pe holul maternităţii şi, ieşită din sala de naşteri, m-am aruncat pe telefon. Aceea a fost clipa în care m-a trezit gândul: ceva se petrecea, iar eu nu înţelegeam ce. O vreme am încercat să ignor. Doar că numirea mea ca partner întârzia. Când, în sfârşit, am hotărât să mă confrunt direct, mi s-au înroşit urechile auzind acum, că ai devenit mamă, înţelegi… nu mai ai aceeaşi disponibilitate şi… nu credem că vei putea acoperi un rol atât de important ca cel de partener… Devenisem o incapabilă, pe scurt. Luni de zile am încercat să-mi recâştig drepturile. Nu pierdusem niciodată un proces, iar acum îl pierdeam pe al meu. Vocea interioară era tot mai insistentă, urlându-mi să plec. Totuși, de curând mamă, aveam o familie de întreţinut. Cum să îmi asum un astfel de risc? Și pentru ce? Pentru a întâmpina cel mai probabil aceleaşi probleme în altă parte?! În final, nu te poți pune cu vocea interioară. Și, dă-i cu capul înainte, am pornit de la zero. Nu aveam nici cu ce să plătesc birourile, iar fostul meu partner a avut grijă să nu îmi mai găsesc clienţi. Pe de altă parte, tot el era cel ce avea o evaluare superficială asupra conceptului de mamă. Fiindcă o mamă nu îşi permite să eşueze! A fost al dracului de greu, dar astăzi, după 4 ani, câştig mai mult decât înainte, îmi aleg singură clienţii, îmi împart timpul între casă şi birou exact cum cred de cuviinţă. Acum sunt partnerul loial al intuiției mele.”
*
În exercițiul meu imaginar, Paulo, am fost șapte, și cu tine opt, la o masă. Cum te-ai simțit între noi, toate în deplinătatea simțurilor și cu credința că cel de-al șaselea este busola pentru fericire? Tu, cel care puneai în gândurile unui personaj masculin înțelesul intuiției: o scufundare a sufletului în torentul vieții, unde poveștile tuturor oamenilor care au trăit vreodată se leagă între ele și, pentru că totul este deja scris, ne putem simți știutori.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
