Îți scriu ca să-ți spun că-mi pare nespus de rău că m-am lăsat păcălită și i-am crezut.
I-am crezut atunci când mi-au arătat, zi de zi, că oamenii mari nu se iubesc, doar își fac datoria. I-am lăsat să-mi întipărească în suflet și-n inimă ideea că într-un cuplu nu numai că nu-i nevoie de iubire, dar că nici afecțiunea, respectul, bunăvoința sau tandrețea nu sunt necesare pentru ca o căsnicie să „reziste”. Singurul lucru care contează e constanța, iar drumul pe care ți l-ai ales prima oară, chiar dacă e presărat de frustrări și suferințe, e singurul pe care poți păși. Minciuna, disprețul, ura sunt scuzabile, dacă prin ele îți păstrezi imaginea și statutul. Ce cred ceilalți e cel mai important, ce simți tu contează cel mai puțin. Lacrimile sunt rușinoase.
M-au învățat că nu e neapărat nevoie ca părinții să-și iubească din inimă copiii și, cu atât mai puțin, să le-o arate. Mult timp am fost convinsă că un copil e bun numai dacă e cel mai bun dintre toți, altfel e doar un rebut nedorit. Rolul mamei și al tatălui, se știe, este să-și educe și îngrijească odraslele, nicidecum să le încurajeze sau să le mângâie. Copilul doar în somn poate fi pupat (uneori), altfel i se urcă la cap și se crede buricul pământului. De lăudat, numai când ești primul o meriți și poate nici chiar atunci, căci mai ai multe de dovedit în viață până să crezi că faci mai mult decât o ceapă degerată.
Îmi pare rău că ți-am greșit atât de mult și i-am crezut când mi-au spus că dragostea e o plăsmuire din cărți și filme și că nu există în viața reală. I-am lăsat chiar să mă convingă că n-ai nicio calitate pentru care să fii iubită. Că nu ești suficient de frumoasă, de deșteaptă sau de interesantă ca să fii perechea cuiva. Și că trebuie să rabzi orice, să ierți orice, pentru ca un bărbat să te accepte lângă el, pe tine, nedemna de iubire.
M-au învățat că iubirea fizică e urâtă, murdară, rușinoasă (un păcat) și că împreunarea dintre un bărbat și o femeie are un singur scop, procrearea. Mult timp am fost convinsă că după ce în viața unui cuplu apar copiii, iubirea fizică dispare complet, că și-așa nu-și mai are rostul. Că oricum trebuie să te resemnezi, pentru că se vede cu ochiul liber că la 30 de ani omul începe să se usuce pe dinăuntru și că la 40 de ani e deja firesc să fie bătrân și să nu mai simtă nimic.
M-au educat în spiritul nemișcării, al rigidității, considerând că orice schimbare e semn de slăbiciune și că eșecul e inacceptabil. Dar nu mi-au arătat cum să fac alegerile cele mai bune, iar atunci când am dat greș, m-au pus la zid, eram vinovată că n-alesesem corect. Cu toate astea, m-am luptat și m-am schimbat și-am căzut și m-am ridicat și-am mers mai departe. Am supraviețuit.
Iar acum îmi pare bine că nu i-am ascultat, dar regret că mi-a luat atâta timp ca să aflu adevărul. Să aflu că omu-i tânăr cât timp vrea să simtă, să trăiască, să învețe, să iubească. Că tinerețea interioară, dacă o hrănești cu dragoste de viață, nu piere și că iubirea, chiar și cea fizică, n-are vârstă. Că nu e niciodată prea târziu s-o iei de la capăt, chiar dacă e incredibil de greu. Că suferi dacă faci alegeri greșite, dar îți distrugi viața dacă n-ai curaj să le repari. Și că cel mai important lucru din lume e să iubești.
Iartă-mă, draga mea, iubita mea, iartă-mă dacă poți.
Pe Smaranda o găsiţi cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
