Știu că șansele să poți ierta sunt mici, mai ales dacă îl iubești la fel de mult ca și mine.
Nu știu cât de fericit este alături de tine. Nu i-am dat voie să-mi vorbească despre relația voastră, nu-s curioasă. Atâta vreme cât iese zâmbind pe ușa casei tale și se-ndreaptă către mine, ți-l trimit la fel înapoi, zâmbind, sau, îmi place să cred, radiind de fericire. L-am simțit atât de flămând de iubire, încât mi-e teama că se simte în ce mod l-am schimbat.
N-o să ți-l iau de tot. Promit. Deși în ultima vreme nu prea mai au valoare promisiunile mele. Acum un an, am reînnoit jurămintele în fața lui Dumnezeu, după ceea ce apropiații mei numesc 25 de ani de căsnicie minunată. Am mulțumit cerului pentru un sfert de secol de invidiat și-am jurat din nou credință. Partea cu mulțumirile nu-ncetează să fie de actualitate. Un soț fidel, doi copii minunați, trecuți de pragul maturității, care continuă să ne uimească cu realizările lor. Fata poartă numele primei iubiri a soțului tău. Nu știu dacă ți-a povestit despre ea. Mie mi-a marcat adolescența. M-a obsedat până și numele ei. Pe ea a iubit-o întâi, iar eu l-am iubit la rândul meu la pachet cu tot ceea ce-i era lui drag.
La partea cu jurămintele m-ai pierdut. N-am mai intrat în biserică de-atunci, fiindcă a reapărut el. Și, crede-mă, o făceam destul de des. Lui Dumnezeu m-am spovedit toți anii ăștia mulți în care el și-a clădit împreună cu tine o familie, și-a crescut copiii și-apărea doar așa, din când în când, ca o boare de vânt, să-mi tulbure existența. Și, vai, cât de aproape eram localizați și cât de departe am stat unul de celalalt pironiți de destin!
Tot divinitatea, sătulă de-atâtea rugăminți primite de la mine, am credința bolnavă că mi l-a trimis acum. Nu mai pot trece praguri sfinte, dar simt că mi-au crescut aripi cu care pot zbura alături de el fără limite.
De ceva vreme suntem într-o relație de care n-aș vrea să afli. Pentru binele tău. Dacă vreun binevoitor se găsește să ne strice jocul, te rog, păstrează-ți calmul. Așa te cunosc eu, decentă. Și destul de frumoasă, cât să te admir toți anii ăștia ca pe orice accesoriu de-al lui. Tu oare m-ai putea accepta la fel dacă ai afla? Știind că-i vreau binele, că-l ador de-o veșnicie și că-l simt ca făcând parte din viața mea dintotdeauna?
Poate totuși nu afli. Ar fi liniște. Ne-am împleti sufletele vinovate fără a fi nevoie să tulburăm alte vieți. Asta ne dorim. Să fim doar noi și restul lumii. Chiar dacă restul lumii condamnă, aș vrea să urlu la ea și să-i spun că și aici există iubire. Și-n iubire nu trebuie aruncat cu pietre. Ilegală, imorală, lipsită de prejudecăți, dar poate mai sinceră și cu mult mai puternică decât cea din căminul conjugal.
Te rog, înțelege și fii de acord cu asta. Și-aici mai există și durere, o durere asumată, e drept, dar jumătățile de măsură ustură până-n măduva oaselor. Trebuie tărie să treci pragul infidelității și să reziști. Asta nu știu cei ce stau pregătiți cu piatra în pumnul tremurând de mânie. Ei nu știu că tot atâta durere încape-ntr-o inimă rănită, indiferent dacă este a celei de-acasă sau a celeilalte.
Până de curând acuzam și eu și credeam în “niciodată”, dar uite că, brusc, Universul a vrut altceva cu noi. Ușa mea a fost deschisa peste 30 de ani pentru el, n-am forțat destinul, iar dacă acum și-a făcut curaj și-a intrat ca la el acasă, nu te teme, o să am grijă să se simtă bine atât cât o să vrea să rămână. Nu mai putem da timpul înapoi, ne bucurăm de cât ne-a mai rămas, ca doi copii de ultimele zile din vacanță.
El nu se pronunță, dar îi simt temerea la gândul c-ar putea să vă piardă. Sper să nu se-ajungă acolo, dar oare cine și ce l-a aruncat în viața mea acum? Ai vreo idee?
E minunat, așa cum l-am crezut mereu. Sunt sigură c-ai făcut eforturi mari să-l ții aproape. Mai fă unul! Altfel lucrurile se vor schimba în favoarea mea. Știu să-l păstrez. Ne dorim amândoi, dar e asumat în ambele părți.
Tu ajută-l, nu face istericale, poartă-te discret cum îți stă în fire. Lasă-ne să plătim singuri pentru păcatul asta. Nu-i cere explicații. Și eu am de dat unele și mă tem că nu va fi ușor. Dar merită.
Și jumătății mele îi doresc putere să accepte situația. M-am întrebat de multe ori dacă n-ar fi fost mai bine să nu-l fi cunoscut, să nu mi se fi tatuat pe suflet, să nu-mi curgă-n vene o viață-ntreagă cum a facut-o. Simțindu-l aproape, mi-am dat seama că și de m-aș mai naște o dată, l-aș căuta cu sufletul tot pe el, deci aș repeta infinit greșeala asta dulce de tot.
Uneori, viața separă doi oameni pentru a le arăta cât de importanți sunt unul pentru celălalt. Și-ntotdeauna, nu uită să-i aducă-mpreună fie chiar și-n al nouălea ceas. Nu încerca să strici asta. Ar fi-n zadar, destinul câștigă întotdeauna, să știi.
Și, dacă o viață întreagă l-am așteptat cu brațele deschise, crede-mă că pot să-l strâng la piept atât de tare, încât n-o să mai aibă puterea să se uite-napoi. De data asta voi fi câștigătoare. Tu doar va trebui să accepți asta, în liniște. Așa cum am trăit eu așteptând de-o viață…
Crys
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
