Voi fi acuzat că tu nu exiști, că eu te-am plăsmuit, cum am mai făcut înainte cu alte și alte ființe care n-au cunoscut altă viață decât a cuvintelor mele. De când nu există cuvintele? De când nu trebuie să existe cuvintele? Dar, mă cunoști doar, Livia, nu-mi combat niciodată detractorii, îi las să mă târască prin toate supozițiile pentru a-i vedea în adevărata oglindă care există de când există și omul pe pământ – oglinda micimii. Duc în mine un procuror mai adevărat, știi doar că prefer moartea unei nuanțe spulberate.
Prietenii mei îmi spun că am intrat în secolul selfie, că nimic nu se mai poate face, că așa va fi cunoscut timpul nostru în istorii, și eu ce să le răspund? – că mie nu-mi pasă de istorie, că mie nu-mi pasă nici de cum va rămâne timpul nostru în amintiri, dacă va rămâne ceva din el, că în concret, în imediat, în clipă, singurul imperativ în care cred, în clipa care e Dumnezeul meu și al tuturor ziariștilor, a celor care știu ce înseamnă să trăiești acum, acum!, pentru mine e mai importantă starea de spirit a pisicii dumitale decât situația din Ucraina?
Spune-mi și dumneata, ce argumente să convoc? Nu vreau să fiu în armonie cu armele majorității. Nu mă interesează majoritățile, mai știi cum râdeam de constatarea tânărului Malraux că în orice minoritate există o consistentă majoritate de imbecili? Nu vreau să fiu un imbecil, Livia.
M-ai rugat să îți scriu o poveste, scurtă, dar tot poveste – mi-ai spus: îți dau casa aceasta, casa mea, scrie-mi o poveste pe pereții casei mele. Am obiectat că e mult, să-mi lași doar peretele dinspre miazăzi. Dar chiar și așa, eu n-am știut ce să scriu. Am privit, pe ascuns, iar și iar radiografia inimii tale, o privesc în fiecare noapte înainte să adorm, și n-am găsit niciun cuvânt pentru peretele dinspre miazăzi. Poate că ar fi mai bine să îți scriu o tăcere. Știi tăcerile mele, cum și eu știu tăcerile tale. Îmi place liniștea aceea, cine a spus că e nevoie de cuvinte, cine a spus că e nevoie să existe cuvintele?
Citesc o carte, Livia, în care bărbații luptă pentru clipa lor, ei nu sunt ziariști, ei sunt pescari, ei își poartă bărbile ca pe o parte din ei. Nu ar renunța la bărbile lor, ar fi ca și cum i-ai amputa. Și când o citesc mă gândesc la cum îmi port eu dragostea pentru tine, la cum aș putea să apar în fața ochilor mei fără ea, aș putea să supraviețuiesc amputat de această iubire?
Îmi ceri, când și când, să găsesc un rost în zilele mele pe pământ fără tine și eu atunci mă înfurii, și mă las stăpânit de furia mea, care e totuna cu frica mea, care e totuna cu demonul meu, și eu plec și umblu toate străzile secundare, umblu toate orașele și toate continentele și apoi mă întorc ca să îți spun că nu există, că nu există nimic pe pământ acolo unde nu ești tu.
Îmi ceri să îți explic și nu e vanitate în cererea ta, așa ești tu – un copil care face ochii mai mari și mai albaștri când află una ca asta. Și eu îți spun: există, Livia, bătrâni, și există moarte, și există căderi, și există apusuri de soare, și există cafenele, și există spectacole de teatru, și există festivaluri de muzică de cameră, și există un bărbat pe care îl cheamă Popescu, și nu mă pot opri din a cunoaște totul și toate acestea nu au nicio importanță.
Tu n-ai nevoie de cuvintele mele, Livia, ia-mă pe mine și zidește-mă în peretele dinspre miazăzi, lasă-mă să rămân aici, să îți bine-dispun pisica și să-ți tac, pentru că te iubesc. Îmi strâng curajul să îți expediez o scrisoare, îmi strâng tot curajul într-un final fericit: și așa vor trece toate anotimpurile și se va face din nou toamnă și când vei adormi eu o să te acopăr cu faimosul fulgarin albastru al dragostei noastre.
A.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
