Sunt femeie și sunt conștientă de toate avatarurile conceptului de feminitate. Înainte de a scrie aceste rânduri, am reluat câteva studii de estetică, cele două volume ale lui Umberto Eco despre ”Istoria frumosului” și ”Istoria urâtului” la capitolele privind subiecte legate de nuditate, sexualitate, pornografie, am citit câteva articole foarte profi despre relația dintre artă și pornografie, din surse mai mult decât credibile.
Desigur, știam că arta, din cele mai vechi timpuri, presupune o anumită intenționalitate vizând criteriul estetic, fiind o cale de educare a gustului, un mod de a crea o gamă largă de sentimente care merg de la emoția pură, plăcere estetică și culminează cu Catharsis-ul, care înseamnă ”purificare prin artă”. Domeniul artistic e menit să completeze ființa cu partea ei ideală, pierdută undeva prin labirintul civilizației, să confere senzația reintegrării în ordinea paradiziacă a universului și să trezească acea conștiință a nobleții pe care numai lumea spiritelor înalte o poate da.
De ce nu e artă pornografia? Pentru că mizează, a priori, pe fundamente etice, exhibând obsesii și diferite grade ale dezechilibrului psihic prin mesaje cel puțin dubioase, stridente, agresând în publicul său orice fibră sensibilă, emoțională. Arta presupune contemplare, nu-i așa, e vorba de sentimentul acela pe care ți-l dă ”Starry night”, celebrul tablou al lui Van Gogh, simfoniile lui Bach, Mozart sau Beethoven, muzica lui Leonard Cohen sau romanele lui Jane Austen, de exemplu.
Arta iluminează, îndulcește, vindecă, înalță, este universul compensator în care omul se vede bun și frumos, asemenea grecilor antici. Arta provoacă, educă și spiritualizează. Pornografia nu e nici măcar arta erotică (ne putem gândi la ”Ars amandi”, capodopera lui Ovidius, exilatul la Pontul Euxin, dar ce viziune cu totul seducătoare în substanța ei, turnată într-un discurs impecabil), ea se îndepărtează de toate atingerile cu care adevărata manifestare artistică le are cu sufletul sau mintea noastră. E dreptul ei, însă, de a-și câștiga independența și de a fi recunoscută, la fel cum este dreptul artei de a o păstra în afara ei.
Între aceste paradoxuri stă femeia, obiect și subiect al plăcerii estetice, dar și produs scos la mezat într-un târg defăimător, grotesc. O femeie conștientă de valoarea ei, pe care numai feminitatea o înnobilează, nici măcar nu înjură.
sursă foto: metro.co.uk
O introducere destul de neapetisantă pentru un subiect fierbinte. Nu dau nume, pentru că e deja celebru pentru a-și mai lua tainul de popularitate pe care în această conjunctură nu îl merită. Spun această conjunctură, pentru că prefer să o consider victima unui viciu de contextualizare. Momentul neinspirat ales, poemul neinspirat ales, și iată-ne în fața clasicei dileme: artă sau pornografie? Dar Eminescu, poetul nostru, cu ce e de vină? E adevărat, și el are poezii erotice. Dar e Mihai Eminescu, cel-imposibil-de-egalat. Cel care, în majoritatea creațiilor sale idealiza femeia, cucerind prin ea Absolutul, cu toată suferința lui.
În plus, știu să citesc literatură (deh, capriciile formației intelectuale și pasiune nealterată) și mai scriu câteodată, nu contează în ce gen, atâta timp cât am ceva de spus.
Și acum îți spun, dragă laureată, prezentă pe scena Galei Premiilor Eminescu pe anul 2018, că în locul tău aș fi ales un poem din acelea sensibile din care am văzut că știi să scrii, gândindu-mă la onoarea de a participa la un asemenea eveniment, dedicat poetului nostru stelar. M-aș fi gândit că nu e cazul să agresez audiența, așa cum te-ai simțit tu agresată de România asta în care ai crescut artistă. Aș fi ezitat să cred că toți scriitorii adunați acolo ar fi putut vibra la auzul cuvintelor pentru care orice elev ar fi fost exmatriculat fără tăgadă. Și că ar putea cineva să citească în cheie literală, simbolică sau să găsească vreun sens profund al poeziei tale, care știu, da, e evident că este un pamflet.
Cu toate acestea, am ascultat de vreo trei ori creația ta, dacă se poate numi așa. Mi s-au strepezit dinții. Am crezut că vomit. M-am întrebat unde e femeia din tine și în numele cui scrii? Cine este avatarul tău creator și cui îi ceri să te aplaude atât de patetic. Spune-mi și mie la ureche, tu chiar reprezinți România aceasta schingiuită, tu chiar te simți bine în vocea eului tău liric? De Ziua Culturii Naționale?
E clar că fac diferența dintre autor și proiecția lui ficțională, am citit destulă teorie literară, dar scrii la persoana întâi și chiar se vede că ești hărțuită, dar îmi place luciditatea ta: ”Îmi pare rău nu sunt poeta europeană, cool…”. Dincolo de textul tău, material psihiatric. Sper să nu te citească elevii mei, s-ar putea să nu mai știe ce înseamnă condiția poetului, acest ”mânuitor și mântuitor al cuvintelor”, și mi-am dat toată silința să îi fac să înțeleagă că, dincolo de realitate, ficțiunea este domeniul sublimului sau al grotescului, dar nu al imoralului și al exhibiționismului.
Draga mea, poate că ar fi cazul să scrii un alt manifest, de data aceasta împotriva propriei tale conștiințe, la care să se închine Eminescu, nu să se răsucească în groapă. Să te salvezi de la sinucidere literară, dacă mai e cazul.
A, și cred că aș da premiul acela înapoi. Între noi (două) fie vorba!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
