„Dragă corporaţie, vreau să divorţăm. Nu te părăsesc pentru alta. Vreau doar să îmi trăiesc mult promisa viaţă de apoi…” Cam aşa a sunat scrisoarea pentru cea cu care mi-am petrecut jumătate din viaţă. În termeni mult mai… corporatişti, dar aceasta a fost esenţa.
Sunt o corporatistă ca mulţi dintre cei care mă citiţi în această clipă. Am intrat în multinaţională tânără şi proaspătă, abia ieşită de pe băncile facultăţii. Nu muşc mâna care m-a hrănit şi, oricât de propagandist ar suna, recunosc că am crescut mult în companie. Am învăţat enorm şi am cunoscut oameni care m-au marcat pe viaţă. Desigur, îmi voi aminti doar de cei care m-au marcat pozitiv…
Am corectat unele defecte naţionale (fără nepotisme şi favoritisme în ţara lui „time is money”), am căpătat altele (să pun presiune chiar şi când nu e nevoie, să vreau să fiu prima până şi în coadă la împărtăşanie, pentru a câştiga timp…). Am putut să fac experimente cu banii altora, să înregistrez câteva succese răsunătoare şi un salariu confortabil. Ca pe majoritatea dintre noi, m-a prins virusul. Îmi plăcea ce fac şi o făceam cu pasiune, fără a număra orele.
Şi îmi mai plăcea ceva: privirea aceea admirativă a părinţilor şi a prietenilor cărora le mărturiseam cu falsă modestie ce lucruri cruciale pentru umanitate facem noi. Şi dacă se găsea cineva să vorbească firma de rău, scoteam imediat la înaintare toate operaţiunile de CSR (ce bine sună!) în care m-a implicat firma şi pe mine, făcându-mă să mă simt, o zi pe an, o persoană mai bună. În restul timpului, nu aveam timp… Aşa am fost crescuţi şi alintaţi noi, corporatiştii, ani de zile, cu ameninţarea supremă – „dacă vrei să ai o carieră în compania asta…” – şi cu promisiunea unei vieţi de apoi plină de minunăţii. Pentru că trebuie să începi de jos pentru a ajunge sus, ni se spunea. Logic, nu?
Dar după fiecare viaţă de apoi (câte joburi am schimbat în companie pentru a ajunge sus?), minunăţiile au întârziat să apară. Da, am ajuns sus. Foarte sus chiar. Dar, în toţi aceşti ani, viaţa mea personală a fost mai mult un concept, am lucrat zi, noapte şi weekend, într-o cursă contra cronometru, în care nu conta cât de mult făceam. O ştim cu toţii: ni se cere întotdeauna mai mult, auto-depăşirea fiind la loc de cinste. Ni se spune (de am ajuns până şi eu să reproduc acelaşi discurs…) că a face foarte bine jobul, este doar condiţia sine qua non pentru a-l păstra. De aceea avem un salariu! Pentru o mărire sau o primă, performanţa trebuie să fie excepţională. De parcă am fi toţi Einstein… Trebuie să facem întotdeauna mai bine decât concurenţa (= omul negru) şi, chiar dacă reuşim, nu avem nici atunci un moment de relache. Cota în bursă, ea, nu are relache, iar buzunarele acţionarilor trebuie umplute în flux continuu, deci, dragi corporatişti, ţineţi pasul!
Eşti epuizat? Ai probleme de sănătate? Te vei ocupa când vei avea timp. Acum, nu ai. Ai urgenţe!
Şi copiii? Eee, copiii… Nu e un subiect pe care ne place să-l abordăm. E suficient să ştim că muncim pentru ei şi e normal să nu îi vedem. Doar le construim viitorul, nu? Şi, de fapt, copii… atunci când sunt. Pe ai mei, era să îi fac în eprubetă. Deh, ba eram în delegaţie, ba în şedinţă…
Carieră internaţională? Ne lucesc ochii la toţi, de parcă mai suntem pe vremea comunismului şi nu ne putem permite şi singuri un bilet de avion. Că doar s-a inventat low cost-ul. Şi când te gândeşti că 4 ţărani au făcut ocolul lumii pe jos, în opinci, în 1911… Iar ei nu lucrau într-o multinaţională.
Dar ştiţi ce? Mi-am dat seama că produsul acesta pe care ni-l vinde compania, viaţa de vis a corporatistului, are un ratio calitate/preţ cu mult peste piaţă. Ca să vorbesc în pur limbaj corporatist. Noi, de fapt, plătim bani grei pe ambalaj, prestigiul brandului şi locaţie. Valoarea intrinsecă, surprinzător, este foarte scăzută: beneficiile atât de lăudate în employer branding sunt surprinzător de relative. Dar am dovedit că ştim să facem marketing şi PR.
Mi-a luat multă vreme să recunosc lucrurile acestea. Pe unele, nici acum nu le-am digerat în totalitate. Dar întrebarea fundamentală a fost pe cât de simplă, pe atât de revelatoare: pentru ce?! Ne-au prins cu ce credeam că reprezintă viaţa perfectă şi cu ce nu putem avea, chipurile, decât datorită companiei: confortul, hainele frumoase, business trip-urile în locaţii de vis şi team building-urile, uneori într-adevăr inspiraţionale. Dar eu am ajuns la concluzia că, de fapt, e o farsă.
Ştiţi ce îmi doresc eu acum, în viaţa de apoi? O VIAŢĂ! Una adevărată!
Până acum, munceam enorm pentru a produce mulţi bani şi a-mi putea permite toate acele lucruri care mă fac să mă simt bine, să-mi gestionez de fapt stresul generat de atâta muncă, pentru a o putea lua de la capăt şi a produce bani, pentru a-mi gestiona stresul generat de atâta muncă, pentru a-mi gestiona… şamd. (Mai citiţi o dată pentru a înţelege bine ideea.) Cercul vicios.
Apoi m-am gândit că poate, dacă aş avea mai puţin stres, nu aş mai avea nevoie de atâţia bani pentru a-mi plăti toate acele lucruri care nu fac decât să mă mintă că mă simt mai bine. Poate CHIAR aş aprecia viaţa pe care o am şi de care nu am avut niciodată timp să mă bucur. Aveam întotdeauna… (alte) urgenţe !
Un om deştept spunea că toţi vor schimbarea, dar nimeni nu vrea să se schimbe. Înfricoşătoare perspectiva de a pierde „totul”, nu-i aşa? Dar ştiţi cum am calculat? Ca la prezentările de buget:
• Best case scenario: îmi iese – am scăpat. Problema nu se mai pune.
• Worst case scenario: nu – mă întorc în ţara lui „time is money”, în care bancomatul nu distribuie timp la pliculeţ, iar eu îl voi fi pierdut… Dar măcar voi fi încercat!
Şi ca să-mi fac curaj, am luat-o ca pe una dintre experienţele extreme pe care le plăteam cu bani grei (din salariul corporatist) la capătul pământului, şi pe care, ca toţi ceilalţi, o puneam la înaintare pentru a arăta tuturor ce viaţă minunată am… (Că doar nu era să pun poze cu ochi roşii şi cearcăne de atâta nedormit. Crampele la stomac de emoţie, stres şi presiune nici nu aveam cum să le arăt.).
Am luat-o ca pe un salt cu paraşuta. Doar că… fără paraşută.
Şi ştiţi ce am descoperit? Că numai simplul fapt de a face pasul e adrenalină pură!! Ideea că nu mai trăiesc în ritmul nebun al cotei de piaţă e o adevărată revelaţie! Sentimentul că nu mai sunt obligată să stau închisă ore în şir într-o sală de şedinţe îmi dă aripi! Libertatea de a mă întoarce la lucruri pe care le iubesc şi care sunt cu adevărat importante pentru mine, mă face să simt că, în sfârşit, trăiesc…
Ce voi face mai departe? Eh… aici vine greul. Nu ştiu. Nu ştiu să fac nimic. Nimic altceva…
Dar sunt sigură că tot ce am învăţat îmi va fi de folos şi, chiar dacă voi pierde dispozitivul armatei mexicane (asistenta, băieţii de la informatică, fetele de la financiar…), valoarea mea intrinsecă o port în mine. Stranie descoperire că eu nu sunt doar un mic robot în spatele unui mare nume. Eu sunt eu! Și asta nu mi-o poate lua nimeni.
Iar dacă reuşeşc, poate îi voi învăţa pe corporatiştii ca mine (ca tine?) că viaţa de apoi chiar există. Pentru că, decât să trăiesc cu regrete şi îndoieli, eu am hotărât… să trăiesc!
In life I trust.
Semnat, o fostă corporatistă.
Pe Victoria o găsiți și aici.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Servicii SEO: importanța promovării online pentru afaceri
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
