Scurte gânduri la douăzeci de ani.
De dimineață, mama mi-a făcut cafea. Neagră, cu miere, la ibric, cum îmi place mie. Am fumat o țigară cu ea, fiindcă de azi sunt fată mare, de azi fumez cu mama și cu tata. El s-a trezit mai târziu și ne-am băut cafeaua în liniște, la mine acasă, fiindcă de azi sunt fată mare -când iubesc un băiat, îl aduc să-l cunoască ș-ai mei. După-amiază, i-am arătat Dunărea. Curge la fel și-mi vorbește cu aceeași limbă a liniștii și a durerii pe care numai noi o știm. Am urcat cu el dealul până la mănăstire ș-am stat lângă o cruce, simțind iarba prin păr și pământul umed pe care-l hrănise Cerul.
Împlineam douăzeci de ani și mă minunam că de sus, de unde se vede Dunărea cum curge, biserica albă ca o mireasă și micul orășel al neîntâmplării, viața era bucurie. Împlineam douăzeci de ani și-l iubeam de acolo, de sus, îl iubeam pentru că puteam să-i vorbesc despre cum, iarnă fiind, am intrat în mica mănăstire de alături ș-am plâns cum n-am plâns nici când am venit pe lume acum… fix douăzeci de ani. Îl iubeam fiindcă nu știam să-mi răspund la întrebarea „de ce îl iubesc”, îl iubeam fiindcă puteam să tac lângă el și să mă minunez că sunt.
M-am uitat peste umăr în spate și m-am gândit c-am ales bine. Că tot ce sunt azi e suma tuturor deciziilor mele. Anul trecut pe vremea asta mă luptam cu mori de vânt, cu profesori imbecili, cu singurătăți neînțelese de nimeni, cu bacalaureatul de care trebuia musai să scap, căci în spatele lui m-aștepta viața, m-aștepta teatrul, m-aștepta iubirea, Bucureștiul, lumea… Mi s-au dăruit toate și eu nu știu ce-am făcut să mă trăiască toate visurile pe care le-am visat. Anul trecut, când împlineam nouăsprezece ani, am intrat într-o bisericuță ș-am zis: „Doamne, eu nu mă rog să intru la teatru, dacă nu mi-e dat să fac asta, te rog să mă pice la admitere. Dar, Doamne, dacă simți că sclipește vreun licăr de talent, lasă-mă să intru și jur c-o să mă muncesc ca pe-un cal. Fiindcă știu că nu pot să fac nimic fără Tine.” Am intrat și m-a prins viața-n vâltoarea ei, și mi-au venit pe rând toate, și-ndrăgosteli de-o noapte, prietenii pe care n-aș vrea să le pierd, frustrări pe care n-am crezut c-am să le am, mi-a bătut la ușă iubirea și mi-a intrat în casă și m-am bucurat, Doamne, cum m-am bucurat. Ș-am început să uit să mă mai rog. Până azi, când m-am întors acasă și pe peretele din camera mea scria: „Și când nu pot să mă rog, iubesc mai mult”, ș-atunci am înțeles de unde-mi venea tot dorul de-a iubi ce-mi ieșea în cale, de unde avalanșa de drag de lume, de oameni, de muncă. Din neputința de a mă mai ruga. Și mă puneam noaptea-n pat și uitam să mulțumesc, dar, Doamne, cât te mai iubeam.
Astăzi, am împlinit douăzeci de ani. Mă simt prinsă între recunoștința de-a fi și teama că timpul mușcă din mine. Timpul mă crește, mă-nvață, mă lovește și mă împinge câte-un pas către… nu știu cum să-i zic, că doare. Deunăzi, un unchi de-al mamei s-a sinucis. N-aș vrea să știu niciodată cum e să-ți stea viața-n gât și s-o sugrumi cu moarte. Am douăzeci de ani: mă trezesc în fiecare dimineață uitând ce vârstă am și râd în nas lumii. Mă trezesc în fiecare dimineață încercând să-nvăț singura lecție care, la douăzeci de ani, mi se pare imposibil de-nțeles: că toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos. (Sf. Apostol Pavel). La douăzeci de ani, când lumea pare că-i toată a ta, cum să-ți aduci aminte că tot ce trăiește pe pământ are-un sfârșit, că și tu ai să te termini într-o zi și că viața-i despre cât de bine ai știut să alegi pentru când va veni sfârșitul?
Astăzi am împlinit douăzeci de ani. Deasupra-i cerul și-n mine se leagănă cireși înfloriți.
Pe Cătălina o găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
