Terminasem clasa a VIII-a, luasem treapta şi intrasem la liceu, aşa că m-a invitat mătuşă-mea, Cleopatra, la Bucureşti, să mă plimbe. Rămăsese văduvă de la Paşte şi copii n-avea. Şi-a iubit, fie-i lumina lină!, nepoţii şi strănepoţii şi le-a dat fiecăruia câte o bucată sau mai multe din râsul ei.
Tanti Aurica, numai răposatul ei soţ, unchiu’ Titi, o striga Cleopatra, n-a fost nicio clipă o văduvă posomorâtă, ci o femeie drăgăstoasă şi caldă. Am stat în vara aia a lui 1988 o lună la ea, la Bucureşti. M-a dus la muzee, în parcuri, la Şosea, mi-a povestit viaţa ei de copil, a familiei noastre, era sora bunicii mele, m-a-ntrebat care-i treaba cu băieţii şi mi-a deschis uşa bibliotecii ei. Una plină de cărţi vechi şi foate vechi. Văd şi-acum în faţa ochilor o cărticică, nu o ediţie liliputană, dar foarte mică, apărută în 1905, care vorbea despre sexualitate. Chestii de bun-simţ, răspunsuri neaşteptate la-ntrebări ne-ndrăznite.
Şi mi-a mai dat tanti Aurica, la plecare, două cămăşi care fuseseră ale unchiului. Verzi amândouă şi uriaşe, că unchiu’ fusese om mare la stat şi tunător la vorbă. Erau cadrilate, una-mi venea până deasupra genunchilor, iar ailaltă, o ciudăţenie, avea formă de frac, aşadar în spate se ducea până la jumătatea gambelor. Am zis bogdaproste şi le-am luat, că mi-au plăcut.
Ajunsă acasă, am început să le port, spre groaza alor mei fiindcă era mijlocul verii, iar eu ieşeam în blugi, ghete şi una dintre ororile alea două. Tatei i se-nverzeau ochii ăia albaştri când mă vedea. Dar nu-mi păsa. Mi se păreau cele mai frumoase haine din garderobă. Şi ce dacă muream de cald? Mi se părea că-n ele semăn cu mine mai bine decât în orice altceva. Acum, că nu le mai am, cred că aşa şi era.
Ieri-dimineaţă, dă buzna fie-mea-n bucătărie, cu o foarfecă şi-o rolă de scoci în mâini. „Prinde-mi cureaua!“ Păi, ce să-i prind, că era prinsă. Şi mi-a explicat pe-ndelete, ca la proşti. Cureaua trebuia să stea lipită parte peste parte până la ultimul milimetru, ceea ce gaica dumneaei nu performa defel. Şi, ca să nu cumva să intre nici măcar picior de gând sau de acarian pe-acolo, trebuia să i-o lipesc cu scoci. M-am îngrozit, am boscorodit ceva despre lucruri bizare şi excentrice, dar am făcut, obedientă, ce mi-a zis. A fost mulţumită. Apoi, şi-a amintit că trebuie să renunţe la o bluză, că i-ar fi prea cald, aşa c-a dat tot jos şi-a pus din nou, în altă prezentare. Evident, am lipit iar, strâns, finalul curelei. Tăcând cuminte şi respirând aproape natural.
Mulţumită de sine, a plecat valvârtej la şcoală. Epuizată deja, m-am aşezat să-mi beau cafeaua. Aud cheia-n uşă. Copila mea se-ntorsese din drum, că plecase fără să-şi pună cerceii cu pisici alb-gri, stilizate. Şi cum să te duci tu la şcoală fără cercei? Cum? Aşa că i-a căutat ţâfnoasă, i-a învârtit în lobii urechilor şi-a plecat oftând satisfăcută. Eu am rămas în urma ei trăsnită-n moale şi mi-am adus aminte de cele două cămăşi de pomană. De fapt, nu-i altceva decât teribilismul lui 1988 versus ăla al lui 2014. Plus două fete cu două feluri de excentricitate. Sincer, mă bucur că mi-a fost dat s-o cunosc pe tipa asta. E mişto.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
