E aprigă și supărată iarna aceasta. Ne pleznește fără milă peste față cu gerul ei cumplit. Ne lovește pentru păcatul neiubirii, dar pedeapsa trebuie să fie mai aspră de atât. Privesc în față și văd fulgii mari, dureroși, cum ne îngroapă în mașină. În stânga mea, omul căruia i-am jurat veșnicia conduce bosumflat că am uitat să-i împachetez costumul de ski. În spate, copiii se plâng constant și întreabă când vom ajunge la bunici. E cumplit drumul, zăpada îngreunează atât de tare traficul, încât suntem cu cel puțin trei ore în întârziere. Nu-i ca și cum aș fi nerăbdătoare să-mi văd părinții. Îi urăsc profund în momentul ăsta. Din cauza lor sunt eu azi epuizată din toate punctele de vedere. A trecut o săptămână de când mi-am spălat ultima dată părul și cel puțin două luni de când nu am mai reușit să-mi răsfăț unghiile. Dacă nu mă mințeau spunându-mi că fericirea vine odată cu familia, cu copiii, astăzi eram liniștită într-un resort modern, aranjată și fericită, petrecând alături de prietenii mei. Cu siguranță că aș fi iubit fiecare fulg de nea care se varsă acum peste pământ.
– Mami, mami, nu mă auzit? I-ai schis lu Moș Căciun ce să-ți aducă? strigă iar fiul meu de doar cinci ani, întrerupându-mi gândurile.
– Las-o în pace, Milo, îl repede sora lui. Mami, mie o să-mi aducă un ponei balansoar, nu?
Înghit nodul de lacrimi din gât și încerc să mă stăpânesc.
– Nu am avut timp să-mi pun o dorință, îi răspund calm.
– Pune-ți acum! insistă Karina.
Închid ochii și îmi doresc să…
Îmi vreau viața de dinainte. Îmi doresc să dau anii înapoi și să-mi recapăt tinerețea. Să pot să aleg iar și să-mi găsesc fericirea…
Mă întorc să-i spun fiului meu că-mi doresc să fiu fericită, dar nu apuc să mai spun niciun cuvânt din cauza zgomotului puternic din jurul meu. Simt că plutesc, apoi deschid ochii cu greu și văd cum fulgii de nea îmi spală păcatele. Un miros de încins, gustul de sânge și sunetul sirenelor din depărtare devin realitatea mea. Închid ochii și respir, apoi mă las purtată de căldura care mă inundă în tot corpul. Nu mai sunt obosită, nici tristă. Nu mai simt nimic. Nu mai sunt. Nimic nu mai e.
Nu știu cât timp a trecut, dar mă trezesc că alerg pe aleea din fața casei părintești. Deschid ușa și mă izbește iar căldura aceea puternică. Aud râsete în sala de oaspeți, iar mirosul prăjiturilor îmi inundă nările. E noaptea de Ajun. E o tradiție în familia noastră să ne vedem cu toții în noaptea de dinaintea Crăciunului. Pășesc stângace și îi văd pe toți cum se întorc brusc către mine și îmi zâmbesc, apoi își văd în continuare de discuțiile lor.
– Unde ai întârziat atât, iubito?
Mama, impecabilă ca întotdeauna, se ridică de pe canapea și vine să mă îmbrățișeze. O cuprind în brațele mele și mă simt iar copil, dar ceva nu este în regulă.
Îl zăresc pe Matei în dreptul ferestrei. Râde la remarcile tatălui meu. Alerg către el și-l prind de braț.
– Unde sunt copiii?
Șocat, își îndreaptă spatele și-mi mângâie ușor brațul.
– Care copii?
Mă pregătesc să-i spun că vorbesc despre copiii noștri, pentru numele lui Dumnezeu, dar mă întrerupe tata.
– Nepoții tăi, desigur. Gemenii Adelei. Credeam că-i vom cunoaște anul acestea.
Matei pare că se liniștește, dar tot mă privește nedumerit. În spatele meu, unchiul Paul ridică paharul și închină.
– Să avem un Crăciun fericit și un an 2011 cu multe împliniri. Și o nuntă, adaugă el uitându-se cu subînțeles la mine și Matei.
Respir, inspir. Respir și inspir iar. 2011? A zis cumva 2011? Dorința de Crăciun mi s-a îndeplinit. Mi-am recuperat viața de dinainte.
Izbucnesc într-un râs isteric. Mă uit la Matei și realizez că nici nu am sesizat cât de tânăr este. Părul lui nu mai este brăzdat de fire albe, ci e negru ca abanosul. Ridurile din jurul ochilor au dispărut și ele. E la fel de înalt, dar are un corp atletic și bine lucrat. Mă calmez și alerg disperată în camera mea. Mă uit în oglindă și rămân fără cuvinte. Pielea mea e întinsă și îngrijită. Nici ridurile care îmi brăzdau fața nu se mai zăresc. Sunt slabă și tânără. Sunt iar eu. Las rochia mărimea S să cadă la podea și îmi ating sânii fermi și rotunzi. Abdomenul meu este plat, nici urmă de vergeturile căpătate în urma sarcinilor. Îmi inspectez unghiile și văd culoare. Un roșu aprins, strălucitor, bine delimitat pe lângă cuticule. Sar în sus de bucurie și presar pufuri de parfum peste tot corpul meu frumos. Am reușit să dau anii înapoi și să-mi recapăt tinerețea.
Brusc, aud un zgomot în ușă.
– Maria?
E Matei. Îmi trag grăbită rochia pe mine și deschid ușa într-o răsuflare.
– Hei!
– Pot să intru?
– Ah, dă-mi două minute, te rog.
Trebuie să-mi amintesc viața din anul 2010. Bun! Matei e deja asociatul tatei de vreo trei ani. Avem o relație ascunsă de aproape un an. E anul în care m-a cerut în căsătorie. O Dumnezeule, urmează să mă ceară în fața familiilor noastre în noapte de Crăciun. Trebuie să opresc asta. Deschid ușa decisă să-i spun că ne despărțim. Nu apuc însă să-i spun nimic.
Mă prinde de talie și mă sărută. Buzele lui se potrivesc de minune cu ale mele. De parcă ar fi fost create pentru a mă săruta. Cum de uitasem asta? De ce nu mă mai sărutase așa pe parcursul căsniciei noastre? Mâinile lui îmi mângâie delicat gâtul, provocându-mi un fior necunoscut în tot corpul. Mă las purtată în sărutul acela mistuitor, până ce cad lipsită de vlagă în brațele lui puternice.
– Mi-a fost teribil de dor de tine, îmi șoptește cu vocea lui guturală.
Acum e momentul să-mi schimb destinul, dar ceva din interiorul meu mă oprește. Mă cuprinde disperarea când conștientizez că asta presupune să nu-mi mai văd copiii niciodată.
– Am nevoie de timp, Matei!
Asta e tot ce reușesc să spun. Mă sărută pe frunte și se retrage.
– Ți-am promis că-ți acord tot timpul până la Crăciun. Adică mâine, accentuează el cât să mă pregătească. Diseară ne vedem la mine. Acum, să nu dăm de bănuit, gesticulează el, apoi se retrage din cameră nefericit din pricina răspunsul primit.
Când reușesc să-mi stăpânesc amalgamul de sentimente, cobor la parter și mă alătur grupului. Iau un pahar de lichior de ouă de pe masă și privesc cu atenție în jurul meu. Matei se uită la mine pe furiș, încercând să-mi trimită mesaje ascunse în privirile lui profunde. Mă apropii pentru a auzi mai bine discuția lui cu tata.
– Și chinezul a luat și furculița mea și s-a strâmbat. „Ciudate bețe aveți voi” a zis. Apoi să-l fi văzut cum se chinuia să prindă mâncarea între cotorul tacâmurilor. S-a uitat la mine și m-a întrebat de ce eu n-am bețe, iar eu i-am spus că am câte cinci la fiecare mână. A aruncat furculițele pe masă și și-a înfipt mâinile în orez. „Eh, în cazul ăsta iau și eu un băț de metal, dacă tot e liber”. Și apoi am mâncat liniștit cu furculița.
Râd de câteva minute bune. Avea atâtea amintiri hazlii din delegații și de fiecare dată zicea câte o glumă bună. Era amuzant și nu mă plictisisem niciodată alături de el în anul în care avusesem o relație. Când oare uitase să mai glumească în căsnicie? Poate în noaptea când Karina avusese febră mare, iar el glumise pe seama asta. Atunci știu clar că i-am declarat cât de sătulă sunt de glumele lui proaste. Eu i-am cerut să înceteze. Dumnezeule!
Trag aer în piept și mă ridic amețită de pe canapea. Mă căsătorisem cu el doar pentru că tata era complet cucerit de glumele lui și spiritul de afacerist? Sau pentru că mama iubea să primească complimentele lui atât de sincere? Poate pentru că toată familia îl considera un cadou plăcut de la divinitate? Trebuia să fie mai mult de atât… Doar câteva ore până la Crăciun.
Îi trimit un mesaj și îi cer să se scuze de la petrecere. Trebuia să îl văd cât mai curând. Așa că mă retrag și eu și-l întâlnesc la el o oră mai târziu.
Nu apuc să-i spun niciun cuvânt, căci mă cuprinde de talie și mă conduce direct în dormitor. Mă aruncă în flacăra pasiunii, menită să mă ardă atât de tare, încât să simt și să-mi amintesc că nu jurasem veșnicia unui om iubit de ai mei, ci omului pe care eu îl iubeam cu toată ființa.
Poate că mă pierdusem în vraja „e deja al meu” pe parcursul căsniciei. Încerc să înțeleg unde s-a pierdut pasiunea, iubirea și fericirea de a fi lângă cel care mă face acum să tremur de emoție. Poate copiii? Poate viața? Cine-i vinovat de nefericirea noastră, când am plecat la drum atât de fericiți? Acum știu. Nu ascunsesem relația pentru că eram nesigură, ci pentru că dorisem să fiu sigură. Să fiu neatinsă de presiunea alor mei. Mă întorc spre el și-i alung broboanele de transpirație de pe frunte.
– Vrei să-ți fiu soție.
Se întoarce și el surprins.
– Nu ți-am spus asta, dar da. Vreau să îmi fii soție. Te iubesc, Maria!
Oftez.
– Matei, peste ani, femeia pe care o iubești acum va dispărea. Pielea fermă, sunetele pasiunii, râsetele la auzul glumelor tale. Toate vor dispărea. Mă voi schimba. Nu voi mai fi aceeași.
Zâmbește și mă trage la pieptul lui.
– Și eu mă voi schimba. Toți oamenii se schimbă. Asta nu înseamnă că te voi iubi mai puțin.
– Dar o vei face.
– Ba nu! Poate că voi uita să-ți spun atât de des, dar asta nu înseamnă că te voi iubi mai puțin.
– Nu poți să știi asta cu adevărat, îl contrazic știind exact ce destin vom avea.
– Îți promit. Te voi iubi la fel de mult pentru tot restul vieții.
– Nu poți promite. Îți vei încălca promisiunea, știu asta. Mai mult, cum am putea să verificăm?
– Putem. Oricât de mult te vei schimba, n-am să renunț la tine niciodată. N-am să te las să pleci și nu voi pleca, indiferent cât de rău va fi.
Mă desprind de el și îmi adun hainele de pe jos.
– Am să mă gândesc, îi mărturisesc sincer.
Fără a mai spune cuvinte de prisos, pornesc la drum și decid să mă bucur de o noapte de singurătate, indiferent de cum mi se va schimba viața după ziua de Crăciun.
Stau în pat și privesc tavanul alb. Niciun plânset, nicio haină de adunat. Dimineață nu trebuie să mă trezesc la prima oră pentru a pregăti micul dejun. De asta se ocupă mama. O lacrimă se strecoară pe obrazul meu. Ar trebui să fiu fericită, dar nu sunt. Cândva, visam la clipele când voi fi și eu mamă. Îmi amintesc cât de fericită am fost la vederea a două liniuțe rozalii, ca mai apoi să las cucerită de două perle căprui. Mă ridic din pat și scriu pe bucata de hârtie de pe măsuța din fața patului.
„Dragă eu,
N-am găsit fericirea în trecut, în viața de dinainte. Sunt convinsă că trebuie să fie undeva acolo, în viitor. Dacă nu o găsești pe nicăieri, atunci trebuie să fie în tine. Caut-o mai adânc și lasă-i și pe cei dragi să te ajute. Crăciunul, viața, familia nu-i o competiție pe care să o poți câștiga sau pierde. E o șansă de care poți profita sau nu. Nu-i despre haine curate sau murdare, câte feluri de mâncare ai pregătit sau cât de curată-i casa. Ci despre câte clipe și amintiri aduni pentru a le lua cu tine în călătoria spre o lume din care nimeni nu s-a întors vreodată. Spunând asta, cred că știu de fapt unde este fericirea. E acolo, cu tine, în tine și lângă tine. E peste tot în jurul tău, trebuie doar să-i permiți să te cuprindă.”
*
E deja trecut de amiază. Nici de data asta mama nu m-a trezit. Mereu mă lasă să dorm liniștită în weekend și de sărbători. Îmi spune de fiecare dată că va veni o vreme când nu am să mai pot face asta. Și chiar va veni dacă răspunsul meu din seara asta va fi DA.
Timpul trece pe lângă mine. Ca o clepsidră pe care nu o pot opri, indiferent pe ce parte o voi întoarce. Matei este deja aici alături de părinții lui. Ai mei s-au strâns cu toții. Acum am șansa să pot să aleg iar și să-mi găsesc fericirea.
Îl văd pe Matei cum se foiește pe canapea. Îmi e dor de atingerea lui, de mângâierea lui, de vorbele lui atât de dulci. Se ridică și, chiar înainte de a ne așeza la masă, scoate din buzunar o cutiuță și îngenunchează în fața mea. Toată familia e în stare de șoc, dar eu îmi găsesc ușor liniștea după atâtea ore de chin.
– Îmi ești iubită de atâtea luni, dar eu te vreau complet. Vreau să îmi fii o viață cu bune și cu rele. Vreau să îmi fii soție. Tu vrei?
Se bâlbâie și tremură în fața mea, dar eu sunt mai calmă ca niciodată. Am mai trăit momentul ăsta și aștept să apară fericirea. Ceilalți mă privesc înmărmuriți. Eu aștept încă să fiu fericită, dar momentul întârzie să apară. Mă las în genunchi și îl sărut pe frunte, apoi aud cum în capul meu răsună o întrebare: „Vrei să fii fericită?”
Răspund decisă.
– Da!
Matei încearcă să-și recapete puterile, în timp ce toți ne înconjoară extaziați. Își face loc printre brațele celorlalți și mă găsește. Mă cuprinde cu putere și pecetluiește jurământul iubirii.
– Promit să te iubesc pentru tot restul vieții. Dovadă va fi faptul că n-am să te las să pleci și nu voi pleca, indiferent cât de rău va fi.
Reușesc să-mi recapăt suflarea printre suspine.
– Promit să te iubesc și să-ți dau voie să mă iubești, indiferent cât mă voi schimba.
Închid ochii și îi simt parfumul. Încerc să respir, dar nu pot. Ceva mă ține în piept. Simt o senzație puternică de vomă. Încerc să vorbesc, dar ceva îmi astupă corzile vocale. Aud ca prin vis vocea lui Matei care mă strigă cu disperare.
– Liniștește-te iubito, te implor. Medicul vine imediat.
Eu mă zbat până când reușesc să deschid ochii. Văd tavanul alb și fața panicată a lui Matei, apoi o față necunoscută, care îmi scoate un furtun din gură. Mă ridică ușor și-mi permite să vomit până când reușesc să mă eliberez. Gâtul îmi e imobilizat și nu pot să-l caut pe Matei în jurul meu, așa că mă panichez iar. Cumva, mă simte și mă asigură că e lângă mine.
– Ați trecut peste ce e mai rău. Acum odihniți-vă, mă roagă medicul de lângă patul meu, care îmi verifică corpul.
– Copiii? întreb disperată.
– Sunt cu bunicii. Sunt bine, mă liniștește Matei.
– Au! tresar când mă înțeapă în picior, dar el se bucură de reacția mea.
– Maxim o săptămână și o puteți lua acasă, îi spune fericit lui Matei.
Eu ripostez.
– Vreau să îmi fac Crăciunul alături de copiii mei!
– Dar Crăciunul e mâine, îmi spune el contrariat.
– Matei, du-mă acasă de Crăciun, te implor!
– Pe semnătură, măcar câteva ore, îl aud pe Matei negociind cu medicul.
– Dacă se poate ridica din pat, atunci vă permit.
Mă sprijin în coate și mă ridic la 30 de grade, dar simt cum mă lasă puterile. Îmi doresc să-mi pot modifica dorința. Trebuia să-mi doresc doar să fim sănătoși și mereu împreună. Matei mă prinde de spate și mă ridică ușor. E acolo, lângă mine și nu m-a lăsat. El și-a respectat promisiunea, în timp ce eu o uitasem cu desăvârșire pe a mea.
– Fie! se dă bătut medicul. Analizele sunt bune. Gulerul rămâne, scaun cu rotile și odihnă multă, ne instruiește.
*
Poate că a fost doar un vis. Sau poate că a fost o dorință de Crăciun care s-a îndeplinit. În orice caz, un lucru-i cert. Scrisoarea pe care mi-am scris-o cu ani în urmă, stă acum pe aceeași măsuță. Nici nu mai trebuie să o deschid, căci știu ce stă scris în ea.
Acum știu că nu mi-am ținut promisiunea. Nu mi-am lăsat soțul să mă iubească indiferent cât de mult m-am schimbat. Pentru că, undeva, într-un punct al vieții, am încetat și eu să mă iubesc.
Cicatricile anilor trecuți, ridurile de pe fața mea, sânii lăsați și vergeturile de pe abdomen, sunt martorii promisiunii pe care mi-o fac acum:
Promit să mă iubesc și să-i las și pe alții să mă iubească. Promit să-mi permit să mă schimb și să-mi îmbrățișez schimbările, pe care să le tratez ca pe niște prieteni, și nu ca pe niște dușmani…
Aud cum se deschide ușa. Milo stă supărat la tati în brațe, în timp ce Karina stă prinsă de piciorul lui.
– Uite, mami e bine, îi liniștește Matei.
În zadar încerc să-mi suprim lacrimile, căci ele se preling puternic pe fața mea.
– Îmi pare rău că Moș Crăciun a fost atât de ocupat cu mami, încât a uitat să vă aducă ceea ce ați cerut, le spun supărată, știind că toate cadourile au fost zdrobite în accident.
Pe fața lui Milo apare un zâmbet.
– Bunica a schis lu Moș Căciun ată sclisoale si i-am ceut să o aducă pe mami.
Karina aleargă spre mine și plânge în poala mea, în timp ce Milo se atârnă ajutat de Matei ușor de umărul meu.
– Și mami și-a pus o dorință, mărturisesc eu.
– Da? i se luminează Karinei fața. Ce i-ai cerut?
– Un frățior sau o surioară pentru voi, spun râzând printre suspine.
Matei mă privește șocat. Era dorința lui.
– Te iubesc!
Am reușit să-mi găsesc fericirea!
Poveste publicată în antologia „Litere pe fulgi de nea”.
Dragi cititori,
Crăciunul nu este despre câtă sau ce fel de mâncare avem pe masă și nici despre cât de curată este casa. Ci despre oamenii pe care îi iubim, care ne sunt alături și ne aduc fericire prin simpla lor prezență. Creați-vă amintiri care să vă îmbrățișeze sufletele pe tot parcursul anului viitor! Fiți fericiți că aveți alături oameni dragi!
Vă doresc tuturor un Crăciun binecuvântat, cu sănătate, zâmbete și voie bună și nu uitați să vă creați amintiri calde, care să vă încălzească inimile!
Cu dragoste și recunoștință,
Ela E.H.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! Opinia ta contează.
Trimite-ne textul în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro. Mulțumim.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Țara în care nu te poți compromite
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
