Mițule drag, cerul tomnatec își vântură ciopoarele de nori cerniți încolo și-ncoace. Brumărel își scutură iarăși și iarăși noianul de frunze-arămii, iar în zorii zilei firul ierbii prinde-o pojghiță plăpândă de promoroacă. Bobocii “tufănicilor” de pe balconul nostru s-au crăpat de-a binelea; de câte ori le-ating fără voie moțurile-nflorate, mireasma lor îmi răscolește-aducerile-aminte și te zăresc aievea printre tufele mari cât statul de om din grădina casei. Iubeai nespus crizantemele, cu flori bătute ori mărunțele deopotrivă, tufe tomnatice bogate străjuiau în fața scărilor noastre și-uneori doar ce-ți îngăduiai câte-un crâmpei de tihnă: îți treceai gingaș mâna prin ele, ca și cum le-ai fi pieptănat nițel cosițele înțesate de flori și boboci; uneori te-aplecai strengărește, le-adunai mănunchi în palmele-ți făcute căuș și te-aplecai ușure să le sorbi parfumul. Îl trăgeai tare în piept și ți se lumina toată fața de-atâta încântare.
De bună seamă că ți-era dragă toamna, deși toamna erai parcă mai abitir ca niciodată tot o zdroabă, cât era ziulica de mare. Mergeai mai întâi la școală să dăscălești cârduri de-nvățăcei, apoi roboteai de zor prin bucătărie, prin odăi și prin bătătura casei, și-abia dacă mai apucai să-ți găsești un strop de tihnă. Pe-serate intrai câteodată rebegită de pe-afară cu mormanul de rufe-adunate de pe culme și le trânteai claie peste grămadă pe dormeză. Îți frecai mâinile-nghețate scuț și mi le mai lipeai în joacă de-obraji, să simt și eu fiorul toamnei zgribulite. Ne hâhâiam de mama focului și-apoi ne-apucam de-ntins hainele la uscat pe lângă soba de teracotă din odaie. Eu stăteam cu nasu-n cărți și-aveam de grijă să mai întorc bulendrele, ca nu care cumva să dăm de bucluc și să se ardă, să ne trezim cu țoale ruginite de dogoarea aprigă a sobei încinse. Mirosea a primeneală de răcoare tomnatecă în odăiță, iar tălică te-ntorceai la alte și alte trebăluieli. Mi-e limpede-acum câtă dragoste agonisiseși în straița sufletului pentru toți ai casei, cu ce-ți mai desfătai la răstimpuri sufletul împovărat de griji, cât de greu trebuie că ți-a fost uneori să răzbești, câte și mai câte ai îndurat și răbdat într-o viață de om și câte-ai strâns neștiute între baierele inimii. Știu că ai fost cu sufletul lângă fiecare dintre noi, fie că ne-ncununasem de lauri ori că ne răzbiseră amarurile, că de fiecare dată, de ți-ar fi stat în putință, ai fi fost în stare să te faci scut ca să ne aperi de toate relele lumii sau să muți toți munții din loc numai să ne fie nouă bine. Mă minunez uneori cum de ai avut atâta putere să lupți, să se zbați, să ieși la liman, să birui greutățile vieții.
Și câte și mai câte-aș avea încă a-ți grăi, împărtăși ori așterne pe răboj… Mai știi când rămâneam doar noi două și m-admirai cum mărșăluiam eu moțată-n rochițe și fustițe croite meșteșugit pe la croitoresele satului unde mergeam noi două pe-nserat la probat țoale acătării pentru garderobele noastre? Atunci catadicseam arareori să fiu grațioasă, cum ți-ar fi plăcut; mă-ncăpățânam să mă dau băiețoasă nevoie-mare; acum am prins mare drag de veșmintele mai diafane și-mi amintesc adesea de clipele noastre duioase. Uneori îți îmbrac straiele-ți de sărbătoare, ia și fota-nflorate, și mă-ncearc-un dor amarnic să te strâng la piept și să-ți mai aud glasul…
Te sunam de departe și tălică mă-ntrebai drăgăstos: „Ce mai face Mițu‘ meu scump și drag?”, iar mie, pe negândite, mi se topea parcă tot dorul aprig de rădăcini ce-i bântuie sufletul omului plecat în pribegie… Atunci știam că ești acolo să-mi-asculți jelaniile sau biruințele, să punem țara la cale, să fim noi două, mămică iubitoare cu brațele-ntinse pentru o îmbrățișare drăgăstoasă și copiliță zburdalnică, culcușindu-se la căldura de sub aripa măicuței ei. Sub aripile-ți ne-ai strâns pe toți, rând pe rând ori laolaltă, ne-ai încălzit cu dragostea-ți cum te-ai priceput mai bine, ca mai apoi să ne dai drumul în lume, cu lumină-n suflet.
Simt cumva că toamna mi-ești vădit mai aproape: dintotdeauna ai avut o slăbiciune pentru anotimpul ăsta, iar mie mi-este la fel de drag; culegeai roadele bogate, după ce trudiseși de primăvara devreme până târziu în vară să fie toate-n bună rânduială; straiele-ți primenite, călcate și-aninate pe spetezele scaunelor celor mari din sufragerie aveau culorile toamnei, sufletul ți se mlădia tânguitor după acordurile ăstui anotimp în care văzuseși lumina zilei, la zaiafeturile neamului fredonai emoționată romanțe.
Mițule, te port necontenit în suflet, ești sprintenă și ageră la minte, vrednică și dibace-n toate cele, frumoasă, suavă și mlădioasă, uneori mai veselă și ghidușă, alteori mai frământată sau apăsată de griji și gânduri, dar tot timpul cu dragostea pentru noi în cămările inimii. Am rămas tot copilița lui tălică, „Cameluș“, „aia mică“, uneori mai „zbanghie” și „cu capul în nori”, alteori proptită mai bine cu picioarele pe glia vitregă ori strămoșească, dar pururi cu dragostea lu‘ tălică-n suflet.
Miroase-a frunziș reavăn, la tot pasul vântul răzlețește freamătul toamnei și aleanurile mele neogoite… Ploi mărunte vor cerne alte și-alte-anotimpuri; dorurile-mi vor pribegi care-ncotro, ici-colo vor face totuși câte-un popas preț de o duioas-aducere-aminte orișiunde tufe de crizanteme dodoloațe ori mai mărunțele le vor ieși în cale. Fie-ți preumblarea ușure și cu miresme de tufănele pe cărările cerurilor, Mițule drag!
Guest post by Camelia Sighiartău
Și tu poți scrie pe Catchy!🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
