Aş fi vrut să vă povestesc astăzi câte ceva despre Lisabona: despre străzile sale înguste, despre aerul care miroase a mare şi a sare, despre tandra viziune a unui oraş cu un nume atât de exotic, dar care se află totuşi în Europa. Momentul ar fi fost propice, căci în aceste ultime zile (23-27 ianuarie) o portugheză celebră, Joana Vasconcelos, a vizitat Bucureştiul. Nu doar un nume cunoscut împătimiţilor de artă contemporană, cei capabili să sacrifice multe pentru a vizita muzeul Gugenheim din Veneţia sau Bienala. Şi cunosc, credeţi-mă, persoane care au făcut de mai multe ori mii de kilometri pentru o zi la Bienală! Ci, ea, Joana, o referinţă a secolului nostru.
Însă, vedeţi dumneavoastră, nu pot face acest lucru pentru că pentru mine Lisabona este încă un vis. Un… ceva imaginar, la care visez cu ochii deschişi, şi despre care ştiu multe prin prisma prietenilor care au fost deja acolo, a lecturilor, a referinţelor, a, de acum, şi a Joanei. Joana Vasconcelos, care, de azi, a devenit şi un motiv de frustrare. Aici veţi înţelege mai bine ce vreau să spun dacă mă exprim mai neaoş: oftică. Mă oftic puternic, din nou, că încă nu avem, nici românii, nici francezii, nici nimeni, sau dacă da, foarte puţine persoane din Europa, capacitatea de a ne purta ca nişte adevăraţi europeni.
Pentru mine, a fi un adevărat european înseamnă mai ales a avea capacitatea de a urca în primul tren sau în primul avion, pentru a vizita muzeul Alberta la Viena, asista la concertele din cadrul festivalului Enescu, la Bucureşti, a o asculta pe Valentina Naforniţă la Opera din Viena… Ca jurnalist, a fi fost capabilă, financiar, să zbor până la Bucureşti pentru a-i lua un interviu Joanei. Sau a fugi la Barcelona pentru a vedea, de ce nu, un meci important. Nu vorbesc despre timp, sau voinţă, ci despre acel ceva numit „incapacitate a redacţiilor de a finanţa articolele jurnaliştilor”, „costuri încă mari pentru o călătorie cu avionul”, „inexistenţa unor căi ferate care să permită scurtarea distanţelor”… Despre aceste lucruri mărunte care ar putea face ca, într-adevăr, cultura călătoriilor şi călătoria culturilor să devină realitate. Să putem vorbi, cu adevărat şi de abia atunci, despre ce înseamnă a fi european.
Visând deci la interviul care nu avut şi nu va avea loc, nici cu Joana Vasconcelos, nici cu Daniel Barenboim, o să vă spun câteva cuvinte despre Lisabona mea. Cred că Joana Vasconcelos are multe în comun, prin creaţiile ei artistice, atât cu Lisabona scriitorului elveţian Pascal Mercier („Tren de noapte spre Lisabona”), cât şi cu unul din marii noştri ambasadori, cândva, la Lisabona, Lucian Blaga. Şi mă voi explica.
Romanul lui Mercier este călătoria unei călătorii improbabile, dar atât de pasionante, a unui bărbat care decide să plece spre Lisabona din senin. Şi o face cu dezinvoltură, ştiind că destinaţia nu este scopul, ci doar capătul şi începutul unui drum. Lucian Blaga, prin tot ceea ce a creat, dar şi imaginat, este arhetipul unei înţelepciuni şi al unui mister, al unei filosofii care nu a găsit de atunci egal în cultura română. Ambii au descris în scrierile lor o Lisabonă misterioasă, fabulos de complexă prin simplitatea ei, colorată parcă pentru a ascunde mai bine respiraţia şi istoria unui popor fascinant. Toate acestea sunt, de fapt, atributele creaţiilor Joanei Vasconcelos, cele care i-au şi ocazionat până la urmă invitaţia de a expune în Castelul de la Versailles. Prezenţa sa la Versailles, în grădinile din Versailles, a „contaminat”, scria presa franceză în 2012.
Este cuvântul pe care l-aş utiliza pentru a imagina cum ar arăta, de exemplu, parcul Cişmigiu, dacă operele ei şi-ar găsi într-o zi loc de o expoziţie. Francezii vorbesc şi despre asemănarea cu operele lui Louise Bourgeois, şi da, îmi amintesc şi azi cu plăcere de imensul păianjen care a încântat parizienii în grădinile muzeului Luvru.
„Arta ne permite să ne cunoaştem pe noi înşine, ca artişti, dar şi să arătăm celorlalţi că au un spaţiu întreg de posibilităţi pentru a-şi duce viaţa aşa cum cred de cuviinţă”, spune astfel Pascal Mercier. A avea privilegiul de a vedea operele rupte din dar şi de cotidian ale Joanei Vasconcelos, într-unul din marile parcuri sau grădini din România, ce posibilitate de a realiza că şi noi, dar şi arta, suntem capabili de a ne depăşi şi de a ieşi din noi înşine!
Deocamdată, este doar o lecţie vizita Joanei la Bucureşti, o colaborare între Institutul Cultural Român şi Ambasada României în Portugalia, dar şi Ambasada Portugaliei în România, dar ea poate deveni subiect de discuţie. Atunci când, cum spuneam, cu regret, cultura călătoriilor şi călătoria culturii ar deveni cu adevărat realitate.
sursă foto: ICR
Pe Iulia o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mi-a fost dor și am mai riscat o dată
Din doi ca tine aş scoate unul bun. Poate ăla stă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
