Oare, când vor învăța oamenii să o asculte – în sfârșit – pe Florence Pugh?
Cine nu și-ar dori să locuiască într-o suburbie luxoasă precum cea de la Victory, cu casele sale minimaliste, moderne de la mijlocul secolului trecut, și să ia parte la petrecerile sclipitoare, îmbibate cu băutură? Iată că unele familii tinere și atrăgătoare își găsesc îndeplinirea tuturor dorințelor și nevoile împlinite, sub strălucirea idilică a soarelui din California de Sud, în recenta peliculă Don’t Worry Darling a Oliviei Wilde. Fiecare lampă și orice rochie de cocktail, fiecare mașină decapotabilă sau clinchetul unui pahar de Martini, toate devin o reflectare perfectă a retro șic-ului din această peliculă.
Al doilea film al Oliviei Wilde are o distribuție plină de stele, condusă de Florence Pugh, Chris Pine și Harry Styles; conține un scenariu și o poveste originale. Este un film strălucitor, cu buget mare și reprezintă una dintre puținele lansări pe care Warner Bros le-a făcut în 2022. Are, practic, cam toate datele pentru a fi considerat un succes cinematografic major. Totuși, ceva nu e deloc în regulă aici. Florence Pugh o interpretează pe Alice, o tânără din ce în ce mai nemulțumită de viața ei idilică, în stilul anilor 1950, alături de soțul ei, Jack. Proiectul Victory, condus într-o manieră de cult de către charismaticul Chis Pine/Frank, îi angajează pe toți tinerii bărbați din acea parte din California, lăsându-și soțiile acasă să facă cumpărături, să gătească, dar să nu pună întrebări.
Acest lucru este clar pentru spectatori încă de la început, iar această suspiciune sâcâitoare o roade din ce în ce mai mult pe Alice cea înflăcărată a lui Florence Pugh. Viața lor, a gospodinelor de suburbie, pare una de huzur, trebăluind cu aparate casnice sau pălăvrăgind la piscină, în așteptarea soților. În cazul lui Alice, după cumpărături, obișnuia să îi servească chipeșului ei soț o cină delicioasă în luxoasa lor sufragerie.
Așadar, Don’t Worry Darling își propune să exploreze tirania patriarhatului, deghizat în fericire domestică. Din păcate, nu este o idee nouă, dar putem identifica multe citate din pelicule precum The Stepford Wives, Mad Men. Urmărind-o cu atenție pe eroina centrală, întrupată cu farmec de Florence Pugh, ne-o reamintim din teribilul Midsommar; Alice de acum devine vocea rațiunii. Efortul ei de a avertiza pe toată lumea despre curentele subterane sinistre, dintr-un așa-zis cadru vesel, ne aduce aminte de munca ei viscerală din Midsommar.
Desigur, eroina întruchipată de Florence Pugh nu este menită a fi doar o păpușă frumos îmbrăcată. Actrița arată bine în costumele elegante, iar camera de filmat o iubește. Este o prezență puternică, neliniștitoare.
Avem de-a face cu o comunitate de familii selecte, cu gândire de viitor, mutate în Palm Springs-ul anilor ’50. „Este un mod diferit. O modalitate mai bună”, își asigură oaspeții fermecătoarea Shelley (Gemma Chan), la una dintre numeroasele serate ale filmului. Soțul ei este fondatorul orașului, Frank, întruchipat cu toată priceperea vicleană a unui lider de cult mulțumit de sine de simpaticul Chris Pine. Fiecare zi este la fel. Bărbații pleacă dimineața la serviciu, purtând cutiuțele pentru mâncare în mână, în drum spre locurile de muncă secrete din «Victory Project», despre care nu pot discuta cu soțiile lor. Alice îi trimite o bezea soțului, apoi începe să dea cu aspiratorul, spală cada băii, apoi merge la cursurile de dans. Olivia Wilde – cu un machiaj ‘ochi de pisică’ și un rânjet conspirator – o interpretează pe vecina & prietena sa cea mai apropiată, Bunny. Acest personaj aduce o notă mai plăcută și conferă umor acestei lumi din ce în ce mai înfiorătoare. Dar, încetul cu încetul, Alice începe să-și pună la îndoială reperele. Anxietatea ei evoluează de la paranoia nervoasă la teroarea legitimă, pe măsură ce descoperă mai multe despre acest loc, iar Florence Pugh face totul palpabil. Imaginile îi vin sub formă de șuvițe, se confruntă cu niște coșmaruri teribile, care o trezesc în întuneric. Florence Pugh o înalță pe Alice dincolo de scris, portretizând o femeie pe deplin dispusă să-și piardă mințile pentru a se elibera de vraja domestică din Victory Project.
Realizatoarea Wilde se bazează prea mult pe aceste imagini: clipuri alb-negru ale dansatorilor în stil ‘Busby Berkeley’ sau prim-planuri ale globilor oculari. Devin repetitive și obositoare, mai degrabă deranjante. Muzica greoaie, semnată de John Powell, devine insistentă și parcă încearcă să ne sugereze cum să ne simțim la fiecare pas. Filmul ei este luxuriant, stilizat și colorat, cu mașini, rochii și case de culoarea bomboanelor. Wilde încearcă să construiască o viziune a unei Americi dispărute de mult făcând o declarație despre o „perioadă a feminismului care s-a încheiat cu aproximativ 40 de ani în urmă”. Conceptul și regia sunt îndrăznețe, dar scenariul lui Wilde este încărcat cu clișee de thriller psihologic – lampa cu gaz a soțului, vecinul dizident pe care nimeni nu-l crede, secvențele de vis ale înecului – toate au mai fost făcute înainte.
Totuși, odată ce Alice își găsește curajul să-l confrunte pe Frank cu privire la suspiciunile ei, rezultă cea mai puternică scenă a filmului. Florence Pugh și Chris Pine se duelează verbal. Chimia lor trosnește în acel ‘paradis misogin’. Fiecare este egal cu celălalt în ceea ce privește precizia și tehnica. În sfârșit, există o tensiune reală. Ceea ce este ironic este că mantra lui Frank și a lui Shelley, pentru cetățenii lor venerabili, este una a controlului: importanța ținerii haosului la distanță, a menținerii simetriei și unității. Dar, pe măsură ce pelicula se-ndreaptă spre concluzia culminală și neintenționat hilară, Wilde pierde strânsoarea. Ritmul este puțin neregulat, dar ea se grăbește să descopere misterul suprem cu o groapă de expunere masivă care este atât amețitoare, cât și perplexă.
Cu toate acestea, meșteșugul expus este impecabil, de la imaginea strălucitoare realizată de Matthew Libatique (colaboratorul obișnuit al lui Darren Aronofsky) la designul de producție impecabil a lui Katie Byron, până la costumele de nerăbdare de la Arianne Phillips. Atât echipa tehnică, cât și cea artistică au făcut ca Don’t Worry Darling să fie vizionat în mod constant, până la (ne)sfârșitul său. Să sperăm că mulți spectatori vor avea întrebări și după aceea, iar acele conversații după film vor fi probabil mai stimulatoare decât filmul în sine.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Olivia Wilde
Scenariul: Katie Silberman, Carey Van Dyke, Shane Van Dyke
Imaginea: Matthew Libatique
Decorurile: Katie Byron
Montajul: Affonso Gonçalves
Muzica : John Powell
Distribuția:
Florence Pugh – Alice Chambers
Harry Styles – Jack Chambers
Chris Pine – Frank
Olivia Wilde – Bunny
Shelley – Gemma Chan
Premiera internațională 22 sept. 2022
Data premierei în România: 23 sept. 2022
Durata: 2h02
Citiţi şi
My Policeman – Povestea tragică a dragostei interzise
Anatomie d’une chute / Anatomy of a Fall
„Deşertăciunea deşertăciunii, totul este deşertăciune”- Oppenheimer
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
