un interviu cu Fernando Klabin
„Româncele încă știu să se deosebească de bărbați. Ele sunt atât de grațioase, feminine și înțelepte…”
L-am cunoscut pe Fernando Klabin în primăvara lui 2009, după ce revenisem dintr-o călătorie pe Amazon, din Brazilia până în Ecuador. Citind reportajele de călătorie pe care le publicasem într-un cotidian românesc, m-a rugat să-i povestesc despre Brazilia. În ultima zi a lui 2011, la São Paulo s-a lansat prima traducere a unei lucrări de ficţiune din opera lui Mircea Eliade pentru librăriile din Brazilia. Traducerea din română în portugheza braziliană este semnată Fernando Klabin, care se autocaracterizează drept „un brazilian atipic și îndrăgostit de România”.
– Recent, în noua sa colecție de ficțiune, Tordesilhas, Editura Alaúde a lansat la São Paulo romanul lui Mircea Eliade Domnișoara Christina, în traducerea ta și cu ilustrațiile argentinianului Santiago Caruso. Cât ți s-a părut de dificil să păstrezi vocea lui Eliade pentru cititorul brazilian?
– O traducere este întotdeauna şi o trădare, ca să evoc celebra și mereu valabila zicală italiană. Dar, ca trădător, ai o mulțime de drumuri posibile de urmat. Trebuie un compromis. Stilul meu este de a încerca sa fiu cât mai absent în text, ca să fiu cât mai loial originalului. Din fericire, limbile noastre au o apropiere naturală care permite foarte des o transpunere relativ ușoară și directă. Iar limbajul ficțional al lui Eliade, aproape cinematografic, face câteodată ca ritmul sa fie elementul cel mai important. Dacă știi să-l menții, menții și vocea autorului.
Publicul brazilian nu-l cunoaște decât pe Eliade istoric al religiilor. Din câte știu, asta a fost prima traducere în portugheza braziliană a unei nuvele scrise de el și publicată în Brazilia. Din acest punct de vedere, este vorba de o noutate și sunt curios să aflu cum o va primi cititorul brazilian.
– Ești născut și crescut în São Paulo. Când și cum a început povestea ta românească?
– Povestea mea românească a început cu colecția mea de timbre, la 7 ani. Ea includea câteva și din Romania. Le ţin minte, multe dintre ele erau mari, viu colorate, cu sportivi, cu monumente, flori sau piese de artizanat. Unul dintre timbre mereu m-a frapat, deoarece comemora o „eclipsă totala a soarelui”, ceea ce puteam să înțeleg fără să știu românește!
Apoi, poate îndemnat de rădăcinile mele est-europene, am ajuns aici în vizită în 1996, ca în 1997 să mă stabilesc la Bucureşti. Nu știam nimic despre România, și de atunci am început cu mare curiozitate să-i cunosc limba, cultura, istoria și geografia.
– „Limba este calea, niciodată scopul”. Cum vede acest gând al scriitorului cineva care îl traduce pe Eliade?
– Cuvintele până la urma sunt un înveliş. În cazul cărților în care fondul este mai puternic decât forma, așa cum consider cazul lui Eliade, ca traducător am grijă să păstrez acest înveliș cât mai asemănător celui original. Îngrijindu-mă doar de formă, puterea ideii originale curge singură fară să mă ocup de ea.
– Domnișoara Christina este un strigoi. Ca cineva venit dintr-o țară care se bucură poate de faima celei mai mari diversități culturale, ce te fascinează la miturile și eresurile culturii dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră?
– Este de netăgăduit faptul că vampirii și atmosferele sumbre sunt mereu asociate cu Transilvania sau/și România. Ăsta a fost și motivul alegerii nuvelei Domnișoara Christina. Îndemnat de editorul brazilian Joaci Pereira Furtado – pentru care am tradus și Întâmplări în irealitatea imediată, a lui Max Blecher, ce urmează să fie publicată de editura Globo – am căutat și citit mai multe nuvele din literatura română cu acest element supranatural. Când am ajuns la Eliade, el mi-a zis „asta este!” Avem încredere că formula Eliade+vampir va fi una de succes pentru a impulsiona interesul pentru o literatură absolut necunoscută în Brazilia. Trebuie aici menționat că volumul s-a bucurat de importantul sprijin al Institutului Cultural Român, care desfaşoară un program generos de promovare a literaturii române în străinătate.
Din perspectivă personală, folclorul românesc m-a atras și mai mult după ce am sosit aici și am observat cât de puternic și prezent este stratul superstițios și precreștin în cotidianul românilor. Este vorba de o bogație culturală vie pe care nu cred că o întâlnești oriunde în Europa.
– În „Noaptea de Sânziene”, personajul Biriș spune: „Mă platonicianule, mă idealistule, tu încă n-ai înţeles că orice femeie e curvă!…” Ce i-ai răspunde?
– L-aș întreba mai întâi ce înțelege el prin „a fi o curvă”!
– Eliade nu e singurul scriitor român pe care l-ai tradus. Luna aceasta a apărut, tot în traducerea Fernando Klabin, și Nos cumes do desespero (Pe culmile disperării) a lui Emil Cioran. Sub ce auspicii ai făcut cunoștință cu literatura și cultura română?
– Primul meu contact cu ceea ce înseamnă carte în România a fost mai degrabă un șoc. Plimbându-mă prin centrul Clujului în 1996, am fost surprins să văd, pe tarabe absolut primitive, cărți ale lui Aristotel, Nietzsche, Shakespeare, Dante și dicționare ale tuturor limbilor posibile. Mă simțeam aproape umilit, brazilian fiind și cunoscând relativa superficialitate a modului nostru de a fi, în fața acestor volume vândute pe stradă, la fel cum s-ar vinde banane într-o piață din São Paulo. Nu stiu daca mă poți înțelege. A fost pentru mine încă o dovadă a puterii culturii în spațiul european.
Atras de limba română, care mi se părea pe atât de familiară pe cât de plăcut exotică, mi-am luat dintr-una din acele tarabe clujene, dupa ce răsfoisem nenumărate cărți, o ediție de mâna a doua cu poezii ale lui Bacovia, care a devenit prima mea pasiune dintre autorii români.
Mai târziu, cunoscându-l deja pe Cioran datorită traducerilor braziliene ale lucrărilor lui scrise în franceză, m-am grăbit să citesc în original prima sa carte, Pe culmile disperării, de îndată ce am putut rosti și înțelege mai mult decât „bună seara”.
– Literatura sudamericană e străbătută de fibra realismului magic. Crezi că se poate face o paralelă între fantasticul lui Eliade și acest Amazon literar endemic Americii Latine?
– Nu prea mă aventurez aici, deoarece nu sunt critic literar. Cred, totuși, că așa zisa literatură fantastică a lui Eliade ar putea fi prețuită și repede înțeleasă în Brazilia. Mă tem doar, totuși, ca scrisul lui Eliade să nu fie acuzat de o anume răceală în tratarea temelor ficționale, care în America Latină poate primesc un tratament mai spontan, descătușat și delirant.
– Ce semnale ai despre cum e receptat în Brazilia Mircea Eliade, ca reprezentant al culturii și literaturii române?
– Mircea Eliade este foarte cunoscut în Brazilia, ca de altfel în toată lumea, datorită studiilor sale în domeniul religiei și al antropologiei. Puțini oameni știu, însă, că el s-a născut în România.
– Ce ai transplanta din Brazilia în România și invers?
– Aș transplanta din Brazilia în România lipsa tragicii experiențe comuniste, iar din România în Brazilia – densitatea trăirii est-europene.
– Pe frontispiciul unuia din blogurile tale scrie „Trăiască prietenia româno-braziliană!” Cum simți, prin cuvânt și faptă, această prietenie?
– O simt mai degrabă ca un misterios fluviu subteran care ne leagă țările și culturile, și care până acum n-a fost nici pe departe explorat cum trebuie, în niciun domeniu. Este ca și cum ar fi doi îndrăgostiți, doi miri etern promiși unui altuia, dar care nu se (re)cunosc niciodată. Ne trebuie consecvență și răbdare pentru a surmonta o necunoaștere reciprocă ce se lovește de distanța geografică și de niște prejudecăți imuabile, dacă e să înălțăm această prietenie la nivelul de vizibilitate pe care l-ar merita. Dar poate asta nici nu-i este soarta. Poate această prietenie este doar pentru connoisseurs, doar pentru cei care vor ști să profite de dulcile subtilități ale acestei fraternități oculte. Oricum, sunt convins că adâncirea relațiilor dintre popoarele noastre depinde exclusiv de un angajament individual, de o devoțiune sinceră și o interacțiune sensibilă.
– Ești actor, traducător, pasionat activ de cultură. Pe care din aptitudinile tale o vei exprima în următorul tău proiect?
– Întrebarea asta mi-o pun și eu mie. Am mai multe fronturi deschise. În momentul de față lucrez la o traducere a unei cărți a lui Lucian Blaga, care va fi publicată în Brazilia, probabil pe la sfârșitul anului. Dezvolt de asemenea activități turistice pe teritoriul României, mai ales în Bucovina, unde am construit o pensiune în stil tradițional, țărănesc, pe pământul părinților socrului meu. Particip ca actor la o piesă care se pregătește ca un omagiu adus lui Marin Sorescu. Am de asemenea un proiect de a preda portugheza, cu elemente din cultura braziliană, pentru români interesați. Lista ar mai putea să se extindă. Îmi place să fiu un element catalizator. Este o împlinire atunci când persoanele se întâlnesc și lucrurile se întâmplă și merg mai departe, pornind de la o mică scânteie produsă de tine.
– Părerea lui Eliade era că „Bucureştiul e plin de femei frumoase. Sunt atâtea care nu-ţi cer mai mult decât două ceasuri din zi şi nu te famecă, nu te smulg din tine, nu te îneacă.” Ce le-ai spune doamnelor cititoare Catchy, în încheiere, despre femeile din România?
– Le spun să aibă grijă cu ispitele vestice. Româncele încă știu să se deosebească de bărbați. Ele sunt atât de grațioase, feminine și înțelepte, încât ar fi o mare pierdere să se lase păcălite de valori importate din culturi care nu au nimic de-a face cu inestimabilul patrimoniu sufletesc din această țară.
Citiţi şi
Înapoi în anii nopților magice
Despre Halloween, Dracula și… Elon Musk
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
