Domnule, să nu cauţi niciodată în poşeta unei femei până nu îţi va permite sau cere ea să o faci. Nu, nu pentru că aşa spune Codul bunelor maniere și nici pentru că nu e frumos, dar poşeta îi e ca sufletul. Şi nu ai voie să îţi bagi mâinile până la cot în sufletul unei femei. De fapt, în al nimănui. Doar că al lor e mai la vedere, pe umăr ori pe braţ.
Poşeta e o extensie a femeii. Interiorul ei îţi va spune totul despre ea. Unele haotice, pline ochi, până la refuz, cu tot ce îţi trece prin cap, de la lese de câini, până la pâinea pe care a cumpărat-o în drum spre casă. Altele, riguros organizate, cu compartimente dedicate celor mai importante obiecte. Unele – accesorii, altele – obiecte indispensabile ale vieţii de zi cu zi. Mai în glumă, mai în serios, le spun mereu bărbaţilor din viaţa mea să nu caute în poşetă. Nu pentru că aş avea ceva de ascuns. Dar pentru că s-ar putea să treacă într-o altă dimensiune, pentru că e ca o gaură neagră. Uneori, până şi mie îmi e teamă să caut în ele.
Cum e poşeta e şi sufletul
Cu toate acestea, le schimb des. Orice s-ar spune, încă îmi place să îmi asortez poşeta cu pantofii, pantofii cu îmbrăcămintea, iar îmbrăcămintea cu starea de spirit. Prin tranzitivitate, poşeta pe care o port într-o anumită zi îţi va spune totul despre felul în care mă simt. Am poşete sport, mari, elegante, mici, glamour, sexy, de toate, pentru orice zi. Şi e musai să fie de calitate. Nu fac rabat atunci când e vorba de pantofi, rochii şi poşete. Multe mi le achiziţionez online, altele îmi fac cu ochiul din vitrina magazinului, intru şi le cumpăr. Fără prea multe întrebări. De cum o văd, ştiu că e poşeta mea. Mă înţelegeţi. E ca şi cu prăjitura aceea irezistibilă, pentru care renunţi la orice ideal de frumuseţe trupească.
Zi de zi, îmi aşez în ea toate gândurile şi emoţiile. De la facturi şi bani, pâna la cartea pe care o port mereu după mine. Vreau să mă am peste tot. Şi oricât ar părea de haotică, eu ştiu ce e în ea. Uneori petrec minute în şir căutând ceea ce îmi trebuie, dar ştiu că e acolo. Ca în viaţă. Ai totul. Trebuie doar să ai răbdare şi să nu renunţi.
Fiecare cu regăsirea lui
Sunt momente în care mă aşez în mijlocul patului şi fac curăţenie în poşete. Sunt momente de intimitate şi bună dispoziţie. Găsesc acolo de la bilete de tren, înspre locuri în care mi-a fost bine, la mici talismane pe care le-am tot adunat şi schimbat de-a lungul timpului. Găsesc pixuri şi bucăţi de hârtie pe care mi-am notat gânduri frumoase, în timp ce aşteptam trenul sau autobuzul, ori îmi petreceam pauzele de la job în Parcul Botanic, respirând aer de copac şi flori. Am găsit chiar şi poza străbunicii mele. Într-un moment în care aveam nevoie să îmi amintesc de unde mă trag şi că nu am voie să renunţ, oricât de greu ar fi.
Fac destul de rar curat în poşete. Dar pe măsură ce trece timpul, cred că acele momente coincid cu cele în care simt nevoia să aşez lucrurile în mine, că prea au luat-o razna şi merg la o viteză supersonică, iar eu nici nu mai am timp să mă trăiesc şi să mă simt.
Unii faceţi psihoterapie, alţii plecaţi în vacanţe, alţii scrieţi. Eu îmi fac curat în poşete când am nevoie de mine. Şi mă găsesc, mereu. Bucată după bucată. Tocmai de aceea sunt convinsă că, oricât de multe poşete aş avea, vor urma multe altele. Pentru că mereu mă descopăr şi mereu am nevoie să îmi amintesc cine eram.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
