Acum câteva luni m-am plimbat prin Spania. Dar nu despre plimbarea mea vreau să povestesc, ci despre doi români întâlniţi în avion, pe ruta Barcelona-Malaga.
Erau doi bărbaţi tineri, aşezaţi în spatele meu, care făceau schimb de informaţii despre telefoane şi puşcării. Aveau un lexic bogat, iar dacă s-ar fi oprit doar la discuţia despre telefoane, ar fi putut să treacă drept studenţi. Avionul, gen cursă, cu câte trei scaune pe rând, avea toate aparenţele unui autobuz de navetişti. Cred că în afară de noi trei, restul erau spanioli. Am decolat, iar steward-ul, un tip gen Johnny Depp la tinereţe, a-nceput să ne-arate cum se pune vesta de salvare. Faza, de regulă, nebăgată în seamă de nimeni, a stârnit imediat interesul celor doi români din spatele meu, care-au început să-şi bată joc de steward. Mai întâi l-au luat peste picior. Apoi au dat drumul la tot felul de huliganisme şi la un râs care a ajuns până la oropsitul pentru care chestia cu vestea era deja o treabă interminabilă.
Recunosc că mi-era jenă. Începusem să mă gândesc la Războiul Civil din Spania şi la românii morţi de-o parte şi de alta – un exemplu istoric care ne-arată că Spania a mai prezentat interes pentru noi şi în alte perioade. În avionul de Malaga, nu era însă nimic istoric, iar eu n-aş fi vrut să am vreo legătură cu cei doi compatrioţi, care în mod clar erau nişte jangheli. Pe de altă parte, în râsul lor era ceva incitator, derbedeiesc, este adevărat, dar cum să spun, era un râs îndreptăţit.
Steward-ul încerca să-şi pună mai departe vesta, să ridice mâinile şi să facă toate chestiile ălea care te învaţă cum să mori cu glorie. În acelaşi timp, golanii români se prăpădeau de râs. Şi pe când încercam să-mi acopăr urechile înroşite de indignare, râsul gherţos din spatele meu s-a ridicat în tavan, molipsind, la început, câţiva inşi, apoi câteva grupuri bune din avionul plin ochi.
Dar acesta n-a fost decât începutul. Treptat, toată lumea a fost cuprinsă de frenezie. Din hohotul celor doi derbedei nu rămăsese decât tonul. Tot avionul râdea cu lacrimi, inclusiv steward-ul, care continua să-şi mişte braţele, zguduit de râs. Era o veselie tonică, molipsitoare, irezistibilă. Un avion zbura spre Malaga, iar în burta lui un stadion întreg râdea cu disperare, hohotind fără limite. Bineînţeles şi mie îmi curgeau două şiruri de lacrimi, fabricate pe perioada cât mă abţinusem să nu râd.
Hăhăiala a continuat chiar şi după ce-şi terminase steward-ul numărul, iar dacă n-ar fi-nceput să se mişte căruţul cu mâncare, probabil c-ar mai fi continuat o bună bucată de timp. Această poveste despre doi mitocani români, care-au făcut un avion întreg să râdă, m-a făcut să mă gândesc la faptele mişcătoare ale istoriei, în general, la eroii rămaşi în creierul colectiv pentru fapte mai mult sau mai puţin similare.
Oare cum ar fi evoluat treaba asta pe ruta Berlin-Zürich?
Citiţi şi
Andaluzia. Sufletul geometric al Spaniei
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
