Era o femeie în pardesiu alb care intrase grăbit şi ochise, din mers, coada cea mai scurtă. Perfect. În spate, lângă cutia cu jucării.
El spusese:
– Nu stăm la drive, e o coadă uriaşă…
– Intru şi iau eu, se oferise ea, galantă pe tocuri, 18 mai, marţi, ora nouăsprezece.
În încăperea duhnind a prăjit şi cartofi, în căldura şi zgomotul de fond muzical de umplutură plus vocile amestecate, cei care îşi comandaseră de mâncare înghiţeau indiferenţi şi, odată cu bucăţile aerate de sandviş, franciza lui McDonald căpăta puteri şi mai mari, devenea o agitaţie inutilă şi o indolenţă material-îmbuibată, o lipsă de simţire şi o carapace animală în care saţietatea cotidiană acaparează creierul şi varsă în lume comportamentul modern şi adaptat, extrem de interesant, al cinei în haos. Ea aterizase năucă prin uşa inscripţionată cu TRAGE şi ÎMPINGE. Deodată?!
De ce să îi fi trecut atunci prin minte gânduri de sugrumător? Avea, e drept, un chef de harţă moderat, nedetectabil, şi se aşezase la coadă după cele trei persoane – un bărbat cu şapcă, îndesat, o femeie anostă cu coadă de cal din Fefeleaga, mamă, şi o mamă durdulie cu coadă de cal modern, din Django descătuşat.
Vânzătorul era scund. Tânăr, dar scund. Cu şapcă.
În primele cinci minute a intrat în atmosferă. A vizualizat uluită jucăriile pentru Happy Meal, câteva forme oribile din plastic galben şi albastru, cu nişte ochi imenşi – mamele nu sunt speriate? Le priveşte. Nu. Apoi scăunelul pentru copii mici învelit în punga gri, listele cu denumiri devenite uzuale pentru toţi cei din incintă, e evident, plus chipurile din coada de lângă ea.
– Stai la masă! se aude deodată tare, du-te şi ţine masa. Tatăl şi mama cu prima coadă trimit cu vorba înapoi, în sală, o copilă cu ciorapi frez în adidaşii forforescenţi. Deocamdată s-a lăsat trimisă, mai încolo tatăl va ceda ca să se aşeze şi el la masă.
Încă cinci minute.
Trebuie să înceapă să acţioneze, ce Dumnezeu, lumea asta nu îşi face treaba.
Se apropie din spate de primul bărbat, aplecat pe tejghea, nemişcat.
– Aţi comandat?
Nu primeşte niciun răspuns. În schimb, este remarcată de ceilalţi care încep să o privească cu ochii… din Noaptea vampirilor? Ăsta nici nu e film. Nu. Din B.D. în alertă? Hihi. No way. Ăia erau vii.
Rămâne aplecată şi ea direct din pardesiul alb, preţios. Închide ochii. Nu are mănuşile de macrame. Le-a lăsat în Peugeot, altfel… i le-ar fi fluturat pe la nas. Cui? Tuturor. Mirosea frumos a nisip încins şi caimac, era un Marin… Sorescu, Preda…?
Bărbatul numărul 1 primeşte în punga mare, cenuşie şi încă neunsuroasă, ultimele pacheţele cu jucării…
Coada mai face un pas înainte, spre nicăieri, fiindcă nu s-a eliberat niciun pic de loc, e doar iluzia că vor deveni pe loc fiinţe cu vorbire articulată şi vor scăpa din uniforma fraierilor înfometaţi care stau înghesuiţi în faţa celor patru case de marcat ticsite, la coadă la francize. Vor deveni instantaneu cetăţeni europeni cu drepturi. Şi cu dinţi…!?
– Du-te la masă, zice iar mama către copila care îi împinge femeii în alb, din nou, poşeta Stradivarius. „Încă o dată şi mă iau de ea… Un mare vis trist… îşi cântă analgezic între timp… de unde o fi…?”
Între timp, au apărut încă trei fiinţe – mama numărul 2 şi copiii ei pe trotinetă, respectiv pe ceva obiect de plastic galben cu pedale. Încă nu se ating de ciorapii ei cu turnul Effel în dreptul coapselor, 100 deni. Ghetele vişinii din nabuc, calapod de Other, scandează în metro, ah, în metru antic. Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe Ahil – peleianul… patima crudă…
Copiii se înghesuie în faţa dulăpiorului. Pe rafturi se lăfăie grămada hidoasă sub formă de ceva, animale greşite genetic sau oameni modificaţi sau corciţi cu porci. Pig man. Îi vine În minte reclama de la Kaufland – Vă oferim pentru grătar ceafă de porc inspirată de clienţii noştri! E sigură că cineva, francizorii?, îşi bate joc de clienţi, nu? Ea nu are sigur ceafă de porc, şi inconştient, duce mâna la ceafă, să verifice cocul. Ce Dumnezeu i-a trebuit lui sandviş dublu, cum i-a zis, meniu dublu Cis…?!
Deodată copila izbucneşte în plâns.
– I-am pierduuuut! Şi ridică o cutie de plastic cu capacul transparent pe care o fluturase până mai adineauri prin nasul băieţilor cu mjloace de transport personale. Ei se holbaseră tăcuţi, încetând să mai bată cu pumnii în geamul de la cutia cu orori.
Vânzătorul nu se zăreşte, caută ceva prin spate. Au mai trecut cinci minunte, dar, pentru variaţie, cei de la coadă sunt împinşi din priviri mai într-o parte, să caute mama nr. 1… sau o fi alt număr? ceva pe jos.
Ea nu mai rabdă.
– Doamnă. NU a căzut nimc din cutie, să ştiţi. Şi către copil.
– Dacă ascultai de părinţi şi rămâneai la masă nu pierdeai nimic.
Se face tăcere la coada ei.
Şi ca să nu piardă nimic din puterea ei, se uită la mama rotofeie, nr. 2 sau 1.
– Să ştiţi că uneori ascultă mai bine de străini.
– Da, eu nu spun nimic, nu mă bag, priveşte mama cu coada de cal adaptat… în ochelarii ei, deasupra pardesiului.
Între timp, mama s-a uitat şi în cutiuţă şi zice:
– Uite, sunt acolo.
Fata zâmbeşte, e tot roşie la faţă, dar s-a liniştit. Se înghesuie în coadă.
Mama se întoarce şi spune:
– Erau dinţii ei, venim de la dentist.
Tatăl strigă ceva, că de ce nu mai vine nimic de mâncare, la dracu’.
Vânzătorul nu se vede.
Coada nu mai face niciun pas, alături lumea curge în şuvoaie spre rămăşiţele zilei de marţi – cină în public cu strigături. Cântaţi-mi, o, voi, verzi sălcii, cântaţi-mi…
– Patru meniuri medii cu cola şi cartofi fără sare, două jucării, patru plăcinte şi trei cafele, două salate şi două Happy Meal, femeia citeşte de pe telefon şi, la auzul listei, cocul se blegeşte de miros şi umilinţă. Fata din spate întreabă:
– Nu vă supăraţi, casa asta e închisă?
Nimeni nu răspunde.
Vânzătorul apasă nişte butoane prin spate. De câte ori merge să îşi ia comanda, nu mai găseşte hamburgeri şi se întoarce Nu poartă ecuson. Lângă el, lunganul Robert nu vorbeşte decât în termeni corporatişti, de francizat, şi dă eficient din mâini. Are picioare lungi plus coşuri pe faţă. Tuturor le taie calea, dincolo de tejghea, un băiat slăbuţ cu şapcă. El scoate cel mai strategic, prin ferăstruică, pungile pentru Drive şi îi numără pe cei de la coadă. Un străin cu fâş roşu, care intrase deodată cu ea, înghite deja ceva dintr-o cutie de carton.
Atunci zice:
– Dacă ştiam că se mişcă aşa… Femeia mamă cu lista telefonică nu se bagă în vorbă… mai încolo va suferi şi ea, dar încă nu ştie.
Vânzătorul şterge cu o cârpă ceva cu ulei şi cartofi??!!
Vânzătorul a uitat comada. O verifică pe casă.
Vânzătorul numără de trei ori bonurile de masă şi începe, în sfârşit, să caute prin spate, mâncarea.
Nu mai sunt hamburgeri.
De ce nu se miră nimeni?
Mama numărul 3 a plecat la cealaltă coadă. Băieţii ei freacă acum pantalonii de lângă ea.
Mama numărul 2 revine săltat.
– Nu mi-aţi dat pai. Ea imediat formează o coadă mica, tot în faţă, lângă cealaltă mamă. Apoi se întoarce un bărbat în pantaloni de trening şi cu o burtă moderată, poate şi cu ceafă de porc, şi spune ca un client:
– Mi-aţi greşit comanda, mai trebuie să îmi daţi trei cartofi şi doi hamburgeri.
Începe să se desfăşoare procedura reconstituirii, mi-aţi dat, am cerut, aţi luat, mai trebuie, mă scuzaţi şi da, imediat.
Au mai trecut 555,5 de minute.
– Bine că ăsta nu şi-a pierdut dinţii, spune cineva, dar e o părere. Ea, cu voce tare:
– Cum Dumnezeu am nimerit la cel mai mocăit…?
Vânzătorul nu se ştie ce face.
În sfârşit, mama cu numărul, cu orice număr, articulează:
– Da. Şi mie mai are să îmi dea o plăcintă.
– Sunteţi deja decor, v-a uitat, zice ea, aşa, ca să se răzbune pentru tăcerea acesteia de până atunci.
Ajunsă faţă în faţă, îl priveşte fix.
– Sunteţi cel mai încet.
– Da, cu voce egală, sunt nou.
– Şi nu aveţi ecuson…Dacă vreau să vă reclam, cum vă cheamă?
Între timp îi spune şi:
– Dublu Cis şi un cartof mic.
– 8 lei.
– Doar atât? Meniul e 15,90.
– Păi vreţi meniu?
– Da, aşa am zis, deşi îşi dă seama că nu a zis „meniu”.
– Şi cartofii fără sare.
Ştie că asta îl va pune în încurcătură.
Încă aşteaptă să îi dea mamei, una din ele, finalul comenzii. Mama nu mai zice iar nimic.
Ea strigă către spate:
– Vreau cartofii fără sare…
Atunci vânzătorul ia două cutii din plasă metalică, cu mâner – feliile de cartofi strălucesc a galben leşinat – şi le vâră în cuve. Previne în jur:
– Nu puneţi sare.
Nimeni nu mai pune nimic.
– Vreţi sssoos?
– Nu.
– Vreţi Fanta?
– Nu.
– Vreţi Cola?
– Nu.
– Vreţi Sprite?
– Da.
– Şi o maioneză.
– Aici?
– Nu.
– La pachet?
– Da.
– Te urăsc.
– Bine.
– 18 lei.
– Două tichete.
– Plus 1 leu.
– O femeie care nu m-a iubit plus o femeie care m-a iubit egal zero.
– Te urăsc.
– Vă mulţumim.
Îi pune în mână, direct, bonul umed şi ochii lui, de vânzător, lucesc a nou.
Nu i se văd dinţii.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
