2016 pe terminate
Ieri am vizitat Delft: o piaţă mare în centru şi trei biserici gotice, canale şi poduri peste tot ca în Utrecht și Amsterdam şi ca în mai toate oraşele olandeze – totul în mii de luminiţe şi ornamente sclipitoare de Crăciun. Frumos! Ceea ce mi-a plăcut însă cel mai mult a fost forfota oraşului: străzi, magazine, cafenele pline ochi. Am bătut câteva cafenele până am găsit un locşor cosy. Parcă toată lumea îşi propusese să mănânce în oraş. Şi când te gândești că olandezii au reputaţia că sunt zgârciţi! În restaurante, oamenii – destinşi, zâmbăreţi, gălăgioşi. Mi-am dat seama că poporul în mijlocul căruia trăiesc şi-a pus amprenta pe mine mai mult decât realizez eu; deşi nu sunt perfect flamandă, nu mai sunt nici 100% româncă: economă la vorbă, prea serioasă, critică, stresată, prea fixată pe muncă… Mi-am pierdut o parte din sociabilitate, trasătură, care, în esenṭă, mă caracterizează.
M-am bucurat să văd oameni flecărind veseli şi (aparent) lipsiţi de griji. Nici urmă de maşină în centrul oraşului care seamănă cu o imagine dintr-un bol de sticlă peste care ninge. Am intrat într-o librărie mare – şi aceea înțesată de oameni. Mirosul cărților mi-a gâdilat nările şi sufletul – o senzaţie veche şi plăcută; am realizat că, de câtva timp, nu am mai pus mâna pe o carte bună… L-am căutat pe favoritul meu: Kader Abdolah – scriitor olandez de origine iraniana. Îmi spusese Karel că citise critici bune despre ultimul său roman – i l-am găsit. Şi ce a fost mai frumos e că toate senzaţiile la un loc în atmosfera aia de Crăciun m-au făcut să realizez că trăiesc într-o parte de lume unde pot avea o viaţă normală. Că nu am nevoie decât de efortul meu personal ca să fiu cine sunt, ca să fi ajuns unde am ajuns, ca să pot vedea locuri şi oameni. Că nu e nevoie de „pus o vorbă”, de pachete de cafea sau de plicuri cu bani care să-mi netezească căile pentru a rezolva probleme. M-a fulgerat ideea din „Bacalaureatul” lui Cristian Mungiu: trebuie să pleci din ṭara pe care o iubeşti ca să poţi trăi normalitatea. Îmi dau seama că eu, ca mulţi dintre cei care au plecat, prea principială, nu m-aş fi descurcat în România. N-ar fi fost vina mea, așa cum nu am cine ştie ce merit că sunt aici. A fost norocul meu că un bărbat s-a îndrăgostit de mine. Atât.
2017 pe terminate
Am vizitat din nou Delftul. Acelaşi pe care l-am lăsat sub fulgii de nea în urmă cu un an. Ningea şi astăzi. Canalele sunt aceleaşi, cele trei biserici sunt la locul lor.
Librăria „Huyser” pocneşte de cărţi bune. L-am găsit pe scriitorul italian pe care îl citesc acum – Paolo Cognetti cu romanul său „Cei opt munţi”. E din Milano şi gândul m-a dus involuntar la prietenii mei care locuiesc în Italia. Trecând pe lângă magazinul „Dille & Kamille”, nu m-am putut abţine să nu intru. Îţi dă impresia că e o bucătărioară mică – deşi e un magazin mare – strălucind de curăţenie, în care bunica şi-a aranjat frumos toate ceştile, farfuriile, feţele de masă în toate culorile, săpunelele parfumate, toate lingurile, polonicele, oalele sclipitor de curate. Mai încolo, felinare colorate – roşii, galbene, verzi, portocalii – şi coşuri de papură se fandoseau mândre pe rafturi ce găzduiau şerveţele de sezon, cu brăduţi şi globuri, moşi bărboşi şi bunicuţe cu şorţ în carouri albastre sau roz, cu ochelari pe nas. Borcănele de compot şi dulceţuri de toate felurile îşi etalau făloase frumuseţea etichetelor desenate parcă de Beatrix Potter.
Am căscat gura ca un copil la o expoziţie de jucării. Nu ştiu când au trecut vreo trei sferturi de ceas. Am ieşit afară strănutând. Se învârtea Delftul cu mine, căci nu m-am putut abţine să nu miros mai toate săpunurile franţuzeşti: din ierburi de Provence, patchouli, portocală, ulei de măsline, trandafir, lămâie, lavandă, vanilie… toate s-au amestecat în mine, dându-mi o uşoară ameţeală. „Probabil că aşa o fi şi când fumezi un joint.”, m-am trezit gândind la repezeală. M-am potolit uşurel-uşurel şi, mânată de foame şi frig, am intrat într-o cafenea ce semăna cu căsuţa lui Hansel şi Gretel. În interior, peste tot, în brăduţii de Crăciun şi pe pereţi, sclipeau luminiţe albe. De unde până atunci mă întrebasem unde sunt oamenii, unde era agitaţia de anul trecut, pe la ora treisprezece, sumedenie de olandezi gălăgioşi au invadat cafeneaua. Din nou, aceeaşi senzaţie de libertate. De viaţă normală. De firesc. De confort colectiv. De bună dispoziţie neumbrită de griji. De oameni protejaţi. Doar atmosferă de Crăciun. Doar sărbători de iarnă. Atât.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Femeia modernă și magia Sărbătorilor: echilibru între tradiții și grija de sine
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
