Doamnelor, nu faceți ca mine!

Toată viața mi-am controlat cuvintele, gesturile, privirile, mimica, nemulțumirile, până și  felul în care mă îmbrăcam, am căutat să nu supăr pe nimeni, să fiu tolerantă, înțelegătoare, am făcut diverse compromisuri cu mine însămi, am plecat capul și am înghițit lacrimile care ar fi trebuit să-mi curgă pe obraji și nu în suflet. Atât acasă, cât și în societate. M-am gândit la toți, însa la mine, nu.

Nici să plâng nu-mi permiteam. Așa fusesem educată. „Nimeni să nu te știe, nici de bine, nici de rău. Mai ales de rău. Să taci și să mergi mai departe”. Fi-mi-ar educația de cap, că m-a făcut să-mi pierd frumusețe de ani și parte din viața, așa… de-a-nc*rulea!

Am lăsat mereu de la mine, chiar când știam că am perfectă dreptate, doar ca să nu dau curs unor discuții inutile, ziceam eu, să nu supăr pe unii sau alții. Am făcut deseori ce n-aș fi vrut să fac, din aceeași dorință de a nu intra în gura lumii ca fiind „Gică – contra”. Să fiu de gașcă. Și cu ce m-am ales? Cu un gust amar despre oameni și viață. Atât de amar ajunsese, că într-o zi n-am mai putut să-l rabd și m-am trezit că încep să spun lucrurilor pe nume, la început mai timid, apoi din ce în ce mai vehement și mai des. Viața m-a reeducat.

Și… normal, am intrat în gura lumii! „Ce dracoasă s-a făcut! Ie-te afurisita! S-a trezit mâța blândă”, și câte altele auzeam pe la spatele meu… Pentru că aveam curajul să fiu eu, să spun ce gândesc eu cu adevărat, nu ce vor alții să audă. Și nu erau învățați să le spun că nu am timp să fac și treaba lor, că și eu sunt obosită, că sunt la fel ca ei, doar un om. Că vreau să trăiesc cum simt și cum pot, cum vreau, cu alte cuvinte.

Doaaamne, dar ce bine am început să mă simt! Nici pomeneală de sentiment de vinovăție, de regrete, de jenă. Regrete am avut doar pentru ceea ce fusesem.

Și ce teamă îmi fusese de gura lumii! Nu mă gândisem că eu nu trăiesc viața lumii, ci pe a mea.

Sunt eu. Am învățat să spun, nu vreau – când nu vreau, îmi pare rău, nu pot – când nu pot, sau nu. Scurt.

Toleranța mea a ajuns de la maxim la minim. Am devenit atât de „tolerantă“, că toți din jurul meu au ajuns să-mi spună „te rog, dacă vrei, dacă poți”, ceea ce înainte nu se întâmpla decât foarte rar. Înainte primeam doar un fel de ordine. Așa le percepeam. Acum, când mă roagă ceva, le răspund: „mă gândesc dacă…” Altădată aș fi spus zâmbind politicos, „sigur că da…” Chiar dacă asta însemna un efort imens din partea mea. Înclin să cred că eram luată de „slabă de înger”.

„Gică – contra” s-a trezit. În limita bunului simț, desigur. Dar e treaz. După ce jumătate din viață l-am ținut sedat, e liber să trăiască.

Doamnelor, nu faceți ca mine. Lăsați-vă libere. De prejudecăți, de gura lumii, de tot ce nu vă lasă să vă simțiți în largul vostru.

Știți ce bine-mi este? Și ce frumoasă-i viața! Chiar dacă e cam târziu. Dar… cam târziu, nu înseamnă prea târziu!

Pe Liana o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.